Decizia CCR nr. 223/2024Punctul 16

16. De asemenea, având în vedere cadrul legislativ în materie și în condițiile în care sintagma „deschiderea procedurii insolvenței“ nu este explicată în corpul legii ca fiind strict raportată, in terminis, fie la procedura generală, fie la cea simplificată, Curtea a apreciat că, pentru a fi compatibilă cu principiile constituționale ale egalității și protecției sociale de care se bucură salariații, interpretarea art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 ar trebui să aibă în vedere mecanismul și momentele diferite în care poate interveni ridicarea dreptului de administrare, drept condiție sine qua non a accesului la măsura de protecție socială în cauză. Prin urmare, pentru a da eficiență normei juridice, legiuitorul național, dar și interpretul legii trebuie să se raporteze la acel moment și act procedural specific propriei proceduri de insolvență și/sau faliment în care debitorul este/va fi lipsit de dreptul său de administrare. Or, Legea nr. 200/2006 răspunde acestei cerințe, în sensul că art. 15 alin. (2) nu fixează expressis verbis o limită maximală, de natură procedurală, pentru depunerea cererii de acordare a creanțelor salariale din Fondul de garantare, acesta prevăzând că: „(2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor și precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenței.“ Așadar, textul de lege nu distinge între etapele insolvenței și nu impune un termen-limită până la care trebuie să se raporteze respectivele creanțe salariale, acestea fiind legate de momentul deschiderii procedurii insolvenței (fără a se preciza de care) ca moment de referință, dar fiind pentru o perioadă anterioară sau ulterioară acestuia (Decizia nr. 565 din 8 iulie 2020, paragrafele 100 și 101). ...