Decizia CCR nr. 141/2024Punctul 31

31. Curtea reține că, ulterior sesizării sale cu prezenta excepție, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu soluționarea unui recurs în interesul legii cu scopul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care a răspuns problemelor de drept invocate și în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 15 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1065 din 3 noiembrie 2022, instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a stabilit următoarele: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, [...] în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, urmare a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, în situația în care raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naștere un drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită, pe toată durata suspendării, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale.“ ...