Decizia CCR nr. 108/2024Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, instanța judecătorească, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile art. 379 alin. (1) din Codul penal încalcă principiul legalității. Astfel, arată că, pentru existența infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de dispozițiile art. 379 alin. (1) și (2) din Codul penal, este necesară existența unei situații premisă, respectiv aceea ca minorul să fi fost încredințat unuia dintre părinți potrivit legii. În temeiul prevederilor art. 42 alin. (1) din Codul familiei din 1954, în prezent abrogat, instanța judecătorească hotăra, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți îi erau încredințați copiii minori. Potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) - (3) din Codul familiei din 1954, copilul minor locuia la părinții săi. Dacă părinții nu locuiau împreună, aceștia decideau, de comun acord, la care dintre ei urma să locuiască copilul. În caz de neînțelegere între părinți, instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum și pe copil, dacă acesta împlinise vârsta de zece ani, decidea, ținând seama de interesele copilului. Odată cu abrogarea Codului familiei din 1954, la data de 1 octombrie 2011, instituția încredințării minorului către unul dintre părinți, prevăzută de art. 42 alin. (1) din Codul familiei din 1954, nu se mai regăsește în dreptul civil român, iar regula generală în actualul Cod civil este aceea că autoritatea părintească va reveni în comun ambilor părinți, iar în cazul în care părinții sunt separați instanța de judecată se pronunță și cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori. Titlul IV din Codul civil („Autoritatea părintească“) cuprinde dispoziții cu privire la autoritatea părintească și exercitarea acesteia, locuința copilului și obligația de întreținere, dispoziții conform cărora instanța de tutelă, potrivit interesului superior al copilului, are competența de soluționare a cererilor izvorând din neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești (art. 486), la stabilirea locuinței copilului (art. 496), la schimbarea locuinței copilului (art. 497) sau la exercitarea autorității părintești [art. 504 coroborat cu art. 396 alin. (1) ]. Potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (2) , (3) și (5) din Codul civil, dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului. În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Potrivit prevederilor art. 505 alin. (1) și (2) din Codul civil, în cazul copilului din afara căsătoriei, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc, iar dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț. Conform dispozițiilor art. 400 alin. (1) și (2) din Codul civil, în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. Potrivit prevederilor art. 401 alin. (1) și (2) din Codul civil, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Conform acestor dispoziții, instanței de tutelă îi revine competența de soluționare a cererilor având ca obiect stabilirea locuinței copilului minor în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului. Având în vedere cele menționate mai sus, arată că legiuitorul nu a definit noțiunea de încredințare a minorului, raportat la noile dispoziții legale în materie. Or, elementul material al infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului reglementată de prevederile art. 379 alin. (1) din Codul penal se realizează prin acțiunea de reținere a minorului de către un părinte, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul „potrivit legii“. Totodată, în cazul prevăzut de dispozițiile art. 379 alin. (2) din Codul penal, elementul material al infracțiunii se realizează prin acțiunea persoanei căreia i s-a încredințat minorul „prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare“ de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent. Astfel, instanța judecătorească, autoare a excepției, susține că este neclară dispoziția legală din cuprinsul art. 379 alin. (1) din Codul penal referitoare la încredințarea minorului „potrivit legii“, în condițiile în care prin această sintagmă se poate înțelege - în sens extensiv - că încredințarea s-a realizat „potrivit“ dispozițiilor de lege aplicabile, iar - în sens restrictiv - se poate înțelege că încredințarea s-a realizat „cu respectarea“ normelor aplicabile. Curtea Constituțională a statuat cu valoare de principiu că dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a infracțiunilor și a pedepselor corespunzătoare și, în mod implicit, obligația legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele privind calitatea acestora, cerințe care se circumscriu principiului legalității instituit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. Invocă, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 și Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Raportând considerentele de principiu cu privire la exigențele constituționale referitoare la calitatea legii la textul de lege criticat, instanța judecătorească, autoare a excepției, apreciază că dispozițiile art. 379 alin. (1) din Codul penal nu îndeplinesc condițiile de calitate a legii, întrucât nu sunt suficient de precise și de clare pentru a putea fi aplicate, nu precizează cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului și nu sunt previzibile cu privire la efectele lor. Așadar, comparând dispozițiile alin. (1) cu cele ale alin. (2) ale art. 379 din Codul penal, instanța judecătorească, autoare a excepției, subliniază că în alin. (1) se prevede condiția ca minorul să fi fost încredințat „potrivit legii“, în timp ce în alin. (2) se instituie cerința ca minorul să fi fost încredințat „prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare“. Raportat la cele arătate mai sus, în condițiile abrogării Codului familiei din 1954 și necorelării dispozițiilor Codului penal cu noile reglementări civile în materie, apreciază că dispozițiile art. 379 alin. (1) din Codul penal - sub aspectul situației premisă ca minorul să fi fost încredințat „potrivit legii“ - sunt redactate într-o modalitate care afectează claritatea și previzibilitatea legii, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta privind calitatea legii, legiuitorul având obligația să specifice ce se înțelege prin sintagma respectivă, raportat la toate dispozițiile legale incidente în cauză prevăzute de Codul civil, de Codul de procedură civilă și de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. ...