Decizia CCR nr. 72/2024Punctul 14

14. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 60 alin. (6) și ale art. 113 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995 încalcă principiul legalității, principiul neretroactivității legii, egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la muncă, dreptul de petiționare și principiul legalității incriminării și a pedepsei. În acest sens, arată că dispozițiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 instituie o dublă incriminare în raport cu prevederile art. 348 din Codul penal, potrivit cărora exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Precizează că dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 stabilesc că exercitarea oricărei activități de asistență juridică specifică profesiei de avocat de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou și în tabloul avocaților acelui barou constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale. În ceea ce privește dispozițiile art. 113 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995, arată că prin lege nu pot fi desființate hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cu atât mai mult cu cât legea civilă nu poate să producă efecte retroactive. Securitatea juridică presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, respectiv caracterul definitiv al hotărârii judecătorești. Mai adaugă că persoanele fizice autorizate sunt înregistrate la administrația financiară, astfel că nu se poate susține că inculpații ar exercita fără drept o activitate, din moment ce o autoritate publică a verificat legalitatea documentelor care au stat la baza eliberării codului de identificare fiscală. Referitor la dispozițiile art. 471 din Codul de procedură penală, autorul excepției Aurel Augustin Diaconu susține că acestea încalcă principiile constituționale privind independența judecătorilor și supunerea lor numai legii. În acest sens, arată că - prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii –, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 348 din Codul penal, instanța supremă a statuat că fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzute de art. 348 din Codul penal. Consideră că norma de incriminare a fost completată, astfel, de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a devenit nu doar un organ legiuitor, ca pe vremea Tribunalului Suprem de tristă amintire din perioada comunistă, ci mai ales o sursă de insecuritate juridică pentru toate instanțele din țară. Arată că, drept urmare a recursului în interesul legii mai sus citat, s-au format două practici, în sensul că parchetele de pe lângă curțile de apel cercetează infracțiunile prevăzute de dispozițiile art. 348 din Codul penal, iar „parchetele de pe lângă judecătorii cercetează avocații din U.N.B.R., cu sediul în București, Strada Academiei nr. 4-6“. ...