Decizia CCR nr. 21/2022Punctul 13

13. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 26 alin. (1) , ale art. 60 alin. (6) și ale art. 113 din Legea nr. 51/1995 încalcă principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, principiul legalității, neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, legalitatea pedepsei, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, principiul independenței judecătorilor, precum și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori. În acest sens, arată că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 - introduse prin Legea nr. 255/2004, care a modificat și completat legea-cadru de organizare și exercitare a profesiei de avocat -, constituirea și funcționarea de barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România sunt interzise. Această normă a intrat însă în vigoare ulterior înființării - prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă - a barourilor contestate. Întrucât legea civilă nu retroactivează, norma menționată nu se aplică barourilor înființate anterior intrării ei în vigoare, astfel că nu se poate trage concluzia că aceste barouri ar fi fost desființate. Raportat la această situație, consideră că nu se poate susține că un drept dobândit printr-o hotărâre judecătorească ar fi lipsit de legitimitate. Arată că legiuitorul nu poate să dispună nici chiar prin lege asupra unui drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituțional, încălcarea lui contravine principiului separației puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiției. Invocă și jurisprudența Curții Constituționale, și anume deciziile nr. 6 din 11 noiembrie 1992, nr. 96 din 24 septembrie 1996, nr. 259 din 24 septembrie 2002 și nr. 1.055 din 9 octombrie 2008. De asemenea, autorul excepției Cristinel Stătulescu arată că dispozițiile art. 26 alin. (1) și ale art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 au fost introduse - la data de 26 iunie 2004 - prin Legea nr. 255/2004, ulterior înființării - la data de 20 iunie 2004 - a „Baroului și U.N.B.R.-ului“ al căror membru este, ceea ce înseamnă că legea nouă i s-a aplicat cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii. Totodată, condamnarea sa a fost pronunțată în baza prevederilor art. 26 alin. (1) și ale art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispozițiile art. 348 din noul Cod penal, fiind pedepsit de două ori pentru aceeași faptă, deși îndeplinea condiția autorizării, conform deciziilor nr. 500 din 26 august 2008, nr. 500A din 28 august 2009 și nr. 500B din data de 26 mai 2011, emise de așa-numita „Uniune Națională a Barourilor din România“, cu sediul în Str. Academiei nr. 4-6, sector 3, București, având cod fiscal nr. 20626000, eliberat la data de 18 ianuarie 2007. Totodată, arată că Uniunea mai sus menționată „are drept de folosință, de utilizare și de exclusivitate“ asupra mărcilor „Uniunea Națională a Barourilor din România“ și „Baroul București“. Mai susține că dispozițiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 sunt lipsite de claritate și previzibilitate, întrucât nu răspund la întrebarea care sunt persoanele ce nu pot folosi denumirile „Barou“, „Uniunea Națională a Barourilor din România“, „U.N.B.R.“ ori „Uniunea Avocaților din România“ și denumirile specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat și nici însemnele specifice profesiei, respectiv „unde nu pot fi folosite însemnele și denumirile arătate“. Arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99 și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că o noțiune legală poate avea un conținut și un înțeles autonom, diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31). Totodată, marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, poate fi limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor juridice în funcție de valoarea socială ocrotită, respectarea Constituției fiind obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-și poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014). Astfel, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio, care are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă folosită pentru a atinge scopul urmărit, acela de a apăra ordinea de drept. Din perspectiva principiului ultima ratio, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală. ...