Decizia CCR nr. 45/2024Punctul 19

19. Referitor la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea reține că acestea dispun că organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe dispozițiile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. În vechea reglementare cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 6 prevedea că organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. Așa fiind, Curtea observă că, în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere, în art. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a fost introdusă o modificare cu privire la soluțiile adoptate de organele fiscale, în sensul că nu se mai face trimitere la o soluție admisă de lege, ci la „soluția întemeiată pe prevederile legale“, modificare de natură să determine o interpretare unitară a legii, și la respectarea principiului legalității. În acest sens, se instituie obligația, pentru organul fiscal, de a lua în considerare: (i) opinia emisă de organul fiscal, în scris, în cadrul activității de asistență și îndrumare; (ii) soluțiile adoptate de organele fiscale în acte administrative fiscale; sau (iii) soluțiile instanțelor judecătorești emise anterior pentru situații de fapt similare. ...