Decizia CCR nr. 523/2023Punctul 18

18. Potrivit primei critici de neconstituționalitate intrinsecă, prin conținutul normativ pe care îl cuprinde, legea dedusă controlului de constituționalitate aduce atingere principiului previzibilității, securității juridice și clarității normelor, astfel cum acesta își găsește expresia atât în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție și jurisprudența constituțională aferentă, cât și în dispozițiile art. 1 alin. (3) -(5) din Legea fundamentală. Se susține că obligația consacrată în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală revine atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, se aplică în egală măsură Guvernului și Parlamentului, inclusiv în privința modului de exercitare a atribuției sale principale și esențiale, respectiv aceea de unică autoritate legiuitoare a țării, care constă în elaborarea proiectelor de lege și adoptarea acestora ca legi ale statului român. Se arată că principiul securității juridice este un principiu de drept european, recunoscut ca atare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care decurg și două principii „naționale“, care pot fi considerate componente ale principiului securității juridice: certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv acesta să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce îi revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale [art. 3 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], pe de o parte, și predictibilitatea impunerii, care asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și contribuții obligatorii [art. 3 lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], pe de altă parte. De asemenea, sunt invocate considerente ale deciziilor Curții Constituționale referitoare la calitatea legii, precum Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 și Decizia nr. 681 din 21 octombrie 2021. În acest cadru jurisprudențial, se susține că, prin modul deficitar de redactare, legea criticată încalcă exigențele art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa referitoare la calitatea legii, cu consecința neconstituționalității legii în ansamblul său. Cu titlu de exemplu, se arată că modul în care sunt redactate dispozițiile legale din legea criticată referitoare la impunerea unui impozit minim pe cifra de afaceri și formula de calcul conduc la interpretări arbitrare, aspect care conduce la încălcarea principiului previzibilității și al certitudinii impunerii. Se apreciază că principiul predictibilității și al certitudinii fiscale reprezintă o transpunere la nivel infraconstituțional a principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, legiuitorul fiind ținut să adopte o legislație previzibilă și coerentă, în măsură să asigure stabilitatea raporturilor juridice existente în domeniul fiscal. Așa încât, în ceea ce privește reglementarea impunerii unui impozit minim pe cifra de afaceri, se precizează că au fost identificate numeroase neclarități cu privire la aplicarea acestui impozit. În context, se face referire la avizul Consiliului Economic și Social nr. 6.398 din 25 septembrie 2023, potrivit căruia „mediul de afaceri are nevoie de predictibilitate și stabilitate pentru o dezvoltare economică sănătoasă, deziderat negat de punerea în aplicare a acestor măsuri începând cu data de 1 ianuarie 2024, respectiv în termen de 3 luni, și nu de 6 luni, așa cum prevede Codul fiscal.“ Se reamintește că dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 227/2015 instituie un principiu esențial în materia reglementărilor normative fiscale, respectiv principiul temporizării modificărilor Codului fiscal, astfel că se apreciază că prevederile din legea adoptată ar fi trebuit să intre în vigoare într-un interval de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Se apreciază că ipoteza de la alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 227/2015, în care se pot prevedea termene mai scurte de intrare în vigoare, privește exclusiv materia unei ordonanțe de urgență. Or, în speță, Guvernul și-a angajat răspunderea cu privire la un proiect de lege. Cu privire la aspectele menționate anterior, se invocă unele considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 900 din 15 decembrie 2020. În concluzie, se susține că asumarea răspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege care contravine dispozițiilor art. 4 din Codul fiscal reprezintă în sine o încălcare a principiului securității raporturilor juridice. Acest principiu se referă la faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol creat de legiuitor, prin normele juridice pe care le propune și adoptă, în sens contrar fiind afectată însăși securitatea juridică a persoanei. Astfel, legiuitorul are „obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale“ (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, Decizia nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, Decizia nr. 504 din 12 iunie 2020, Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, Decizia nr. 836 din 1 octombrie 2018, Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, Decizia nr. 478 din 7 mai 2021 și Decizia nr. 688 din 21 octombrie 2021). Totodată, se susține că modificările bruște în fiscalitate, cu nerespectarea termenelor imperative prevăzute de Codul fiscal, au un impact negativ asupra piețelor financiare și afectează libertatea economică a persoanelor. Cu privire la acest din urmă aspect, se reține că, potrivit jurisprudenței instanței de control constituțional, limitările aduse libertății economice trebuie să îndeplinească următoarele condiții: (i) să fie nediscriminatorii; (ii) limitarea să fie justificată de un interes general; (iii) limitarea să fie necesară obiectivului urmărit de legiuitor și să fie proporțională cu scopul propus. Raportat la condițiile precitate, se apreciază că legea criticată nu respectă condițiile referitoare la interesul general și proporționalitatea limitării în raport cu scopul propus, măsurile adoptate fiind discriminatorii, iar afectarea concurenței și a libertății economice nu doar că nu este proporțională cu scopul propus, ci scopul nu există. Se apreciază că o perioadă adecvată de tranziție, respectiv o perioadă adecvată de dezbatere pe marginea dispozițiilor care se vor modifica, în special având în vedere că, în speță, sunt aduse modificări privind impozitarea pe cifra de afaceri și introducerea unor impozite speciale, ar permite pieței să se adapteze treptat și ar garanta libertatea economică, aspecte remarcate și de către Consiliul Economic și Social în avizul său. Se subliniază că practica instanței europene a drepturilor omului a evidențiat o lipsă de previzibilitate și o incoerență legislativă care au creat atât „un climat de incertitudine juridică“, cât și un „echivoc al situațiilor juridice incerte“, având un caracter sistematic pe fondul imperfecțiunii în ordinea juridică internă și al disfuncționalității legislației române în anumite materii (în acest sens este citată Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Viașu împotriva României). ...