Decizia CCR nr. 523/2023Punctul 24

24. Cât privește art. III pct. 2 din lege [cu referire la art. 18^3], se susține că impunerea unui impozit minim pe cifra de afaceri este discriminatorie, existând sectoare de activitate/tipuri de businessuri mai afectate decât altele. Or, art. 16 și 50 din Constituție impun exercitarea prerogativelor statului fără discriminări nejustificate. Faptul că anumite companii au cifra de afaceri de peste 50.000.000 euro nu înseamnă, în mod automat, că sunt mai profitabile decât cele cu cifra de afaceri sub acest plafon, și, implicit, că ar trebui să plătească impozite mai mari la bugetul de stat fără o motivare în expunerea de motive a legii. Se apreciază că pragul de 50.000.000 euro este stabilit aleatoriu, neexistând nicio motivare și niciun studiu de impact în expunerea de motive, este impus din rațiuni politice și nu are vreun fundament economic, generând distorsiuni concurențiale majore. Se observă, totodată, că acest prag a fost stabilit în lipsa unei dezbateri cu mediul de afaceri și cetățenii. Se reține că există numeroase industrii sau domenii de activitate ce au volume mici de vânzări și profit mare sau, din contră, domenii/industrii cu volume mari de vânzări și o rată a profitabilității redusă, de 1%-2%. Plata unui astfel de impozit pe cifra de afaceri poate conduce la diminuarea suplimentară a profitabilității, aceste sectoare/companii fiind vădit dezavantajate, în mod inechitabil, față de altele. În lipsa unor studii de impact reale, se susține că este de așteptat ca anumite sectoare de activitate să ajungă în adevărate blocaje economice din cauza imposibilității de a susține financiar noul sistem de taxare. Cu alte cuvinte, se susține că un astfel de demers conduce, implicit, și la încălcarea principiului justei impuneri [art. 56 alin. (2) și art. 1 alin. (3) din Constituție] sau al echității fiscale, potrivit căruia sarcina fiscală a fiecărui contribuabil trebuie să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea veniturilor sau a proprietăților acestuia. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale potrivit căreia statul are o marjă largă de apreciere în stabilirea politicii fiscale și revine legiuitorului competența exclusivă de a stabili cuantumul impozitelor și de a acorda exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și pe anumite perioade de timp, sub rezerva respectării dispozițiilor art. 56 din Constituție privind justa așezare a sarcinilor fiscale. Se susține, astfel, că prin aplicarea impunerii unui impozit minim pe cifra de afaceri se poate ajunge la situații în care inclusiv companiile care înregistrează pierdere fiscală vor fi impozitate, ceea ce ar conduce la discriminare și la reducerea capitalizării și a lichidităților necesare pentru activitatea curentă, pentru susținerea afacerii, generând dezechilibre financiare majore. Totodată, se observă că mecanismul nu permite deducerea din impozitul rezultat de plată a creditului fiscal extern aferent impozitului plătit în străinătate, situație ce contravine principiilor de evitare a dublei impuneri consacrate la nivel internațional. Se susține, astfel, că introducerea acestui impozit generează efecte colaterale în ceea ce privește crearea unor dezavantaje competitive pentru companiile care activează în România, cu încălcarea art. 135 alin. (1) din Constituție, având în vedere că acestea se află într-o piață concurențială extrem de dură, la nivel național și internațional. Se apreciază că măsura fiscală avută în vedere generează reducerea competitivității companiilor românești în comparație cu entitățile din alte țări, care nu au un impozit similar. În aceste condiții, se susține că legea criticată este în contradicție cu prevederile art. 4 din Constituție, consacrând o discriminare pe baza criteriilor de avere. Față de cele menționate anterior, se invocă considerente ale deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene reținute în Cauza C385/12 Hervis Sport, paragraful 30, în care a fost analizat un impozit introdus de Ungaria pe cifra de afaceri a operatorilor de telecomunicații, conform cărora „Potrivit unei jurisprudențe constante, normele privind egalitatea de tratament interzic nu numai discriminările evidente, întemeiate pe sediul societăților, ci și orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc în fapt la același rezultat.“ Se arată că, în paragraful 44 al aceleiași decizii, se stabilește că nu ar putea fi invocate în mod valabil, în susținerea unui astfel de sistem, nici protecția economiei țării, nici restabilirea echilibrului bugetar prin creșterea veniturilor fiscale. ...