Decizia CCR nr. 232/2023Punctul 6

6. Judecătoria Bacău - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, cât privește prima critică de neconstituționalitate, reține că niciuna dintre cele două forme ale acțiunii de amenințare, respectiv cea de amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni sau cea de amenințare cu o faptă păgubitoare, nu este prevăzută de legiuitor ca fiind mai gravă decât cealaltă, prin urmare nu se poate concluziona că o formă mai gravă de săvârșire ar putea fi sancționată, în anumite situații, mai blând decât o formă mai puțin gravă de săvârșire, fiind atribuția instanței de a individualiza, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, cuantumul pedepsei aplicate. Cu privire la cel de-al doilea motiv de neconstituționalitate invocat de autor, constată că legiuitorul a stabilit o delimitare foarte clară între contravenție și infracțiune, prin urmarea imediată diferită a faptei ce constituie contravenție - aceea de a tulbura ordinea și liniștea publică sau de a provoca indignarea cetățenilor ori de a leza demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice, față de urmarea imediată a faptei ce constituie infracțiune - aceea de a produce persoanei amenințate o stare de temere, respectiv o încălcare a libertății morale a persoanei vătămate. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv invocat de autor, acela al imprevizibilității elementului material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare, prin aceea că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei ce poate constitui obiectul infracțiunii de amenințare, apreciază că acesta este strâns legat de cel deal patrulea motiv invocat, referitor la imprevizibilitatea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“, astfel că instanța le-a analizat împreună. Astfel, observă că nivelul de gravitate al faptei de amenințare, pentru ca aceasta să fie infracțiune, este reglementat de legiuitor tocmai prin sintagma invocată de inculpat, care este cât se poate de clară și previzibilă, tocmai prin formularea „de natură să îi producă“, care exprimă fără echivoc intenția legiuitorului de a stabili că efectul de producere a unei stări de temere trebuie să vizeze în mod direct și concret persoana vătămată asupra căreia s-a exercitat acțiunea agresorului și nu să fie, în mod general și abstract, de natură să creeze o stare de temere. Practica instanțelor și doctrina au statuat în sensul că și o amenințare cu o faptă pe care agresorul nu ar putea să o comită poate constitui infracțiune dacă, în raport cu gradul de instruire, cu vârsta, experiența și priceperea victimei, aceasta a putut să creadă că este realizabil răul cu care a fost amenințată. Reține că legiuitorul nu poate să stabilească criterii extrem de rigide, care să asigure o previzibilitate absolută privind nivelul de gravitate pe care trebuie să îl aibă o anumită faptă de amenințare pentru a fi considerată infracțiune, în acest context intervenind rolul judecătorului care, în procesul de analizare a circumstanțelor concrete ale cauzei, va stabili dacă fapta de amenințare a atins acel nivel de gravitate care să fie de natură să îi producă victimei starea de temere. ...