Decizia CCR nr. 232/2023Punctul 12

12. Examinând excepția de neconstituționalitate - cât privește lipsa de claritate a sintagmelor „fapte păgubitoare […] dacă este de natură să îi producă o stare de temere“, invocată de autor din perspectiva faptului că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, respectiv că nu se stabilește în mod concret dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere -, Curtea reține considerentele Deciziei nr. 36 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 26 mai 2020, paragraful 24. Astfel, cu privire la faptul că legea nu prevede criterii pentru cuantificarea stării de temere a victimei, Curtea a constatat că acțiunea de amenințare, potrivit textului de lege, trebuie să aibă aptitudinea producerii unei stări de temere. Pentru a analiza îndeplinirea acestei cerințe esențiale a infracțiunii, parte a laturii obiective, Curtea a reținut că trebuie avute în vedere, în mod evident, anumite criterii subiective în sine raportat la persoana victimei, și anume calitatea sa, starea sa psihică sau gradul de instruire, experiență și pricepere al acesteia. Prin urmare, toate aceste condiții sunt unele subiective care trebuie evaluate și analizate in concreto, raportat la circumstanțele cauzei. Nu se poate reproșa legiuitorului faptul că textul de lege nu reglementează în mod expres și exhaustiv astfel de criterii pentru determinarea stării de temere, întrucât prin însăși folosirea sintagmei „de natură să îi producă o stare de temere“ din cuprinsul art. 206 alin. (1) din Codul penal se poate înțelege că acțiunea de amenințare trebuie să aibă aptitudinea de a provoca un sentiment de frică în privința subiectului pasiv al infracțiunii, iar criteriile rezultă în mod logic din textul normativ. Mai mult, Curtea a reținut că enumerarea exhaustivă a criteriilor relevate ar imprima normei juridice penale o rigiditate excesivă, fără însă ca precizia absolută să poată fi atinsă, ceea ce înseamnă că o generalitate a sa în privința analizată nu este contrară per se principiului legalității incriminării, elementul de interpretare judiciară fiind necesar și inevitabil. În completarea celor reținute de Curte, în decizia precitată, aceasta observă că, din formularea normei penale criticate - prin folosirea pronumelui „îi“ - rezultă că susceptibilitatea producerii unei stări de temere trebuie raportată la persoana amenințată, iar nu la orice altă persoană, iar aceasta se analizează de către instanța de judecată, în mod concret, în funcție de modalitatea și împrejurările de săvârșire a faptei. În concluzie, Curtea reține că norma penală criticată, sub aspectul analizat, este clară, precisă și previzibilă, îndeplinind cerințele de calitate a legii care decurg din art. 1 alin. (5) din Constituție. ...