Decizia CCR nr. 232/2023Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că norma penală criticată este discriminatorie, sub aspectul regimului sancționator, întrucât infracțiunea de amenințare are două forme de săvârșire, respectiv amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei infracțiuni și amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, și, deși ambele forme reprezintă varianta-tip a infracțiunii, niciuna dintre formele alternative nefiind calificată sau agravată/atenuată în raport cu cealaltă, sub regim sancționator, inculpatul care săvârșește infracțiunea de amenințare în forma amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni ajunge uneori, prin raportare la conținutul normei penale, să fie sancționat mai blând spre deosebire de inculpatul care săvârșește infracțiunea de amenințare în forma amenințării cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, întrucât legiuitorul prevede în mod expres că se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, „fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării“. Totodată, susține că, prin conținutul normei de incriminare a infracțiunii de amenințare se încalcă principiul ultima ratio aplicabil legilor pendinte, întrucât nu există criterii clare de delimitare între infracțiunea de amenințare și contravenția de amenințare, prevăzută de art. 2 din Legea nr. 61/1991. Susține că nu se poate admite ca săvârșirea în public de amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică, faptă mai gravă din punctul de vedere al pericolului social, să fie contravenție, iar amenințarea cu un singur act de violență, împotriva unei singure persoane, într-un spațiu privat, să reprezinte infracțiune. De asemenea, susține că sintagma „faptă păgubitoare“ din elementul material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare este imprevizibilă, întrucât nu este definită de niciun act normativ din dreptul pozitiv, inculpatul considerând că imprevizibilitatea acestei sintagme, din perspectiva subiectului de drept căruia i se adresează, rezultă inclusiv din faptul că nu este prevăzută o anumită gravitate a faptei păgubitoare, astfel încât orice faptă, de orice fel de gravitate, chiar și cea mai neînsemnată se încadrează în elementul constitutiv al acestei infracțiuni. În fine, susține că sintagma, comună ambelor forme de săvârșire a infracțiunii de amenințare, „dacă este de natură să îi producă o stare de temere“, este imprevizibilă, întrucât nu stabilește, în mod concret, pe de o parte, dacă starea de temere trebuie să fie produsă persoanei vătămate sau fapta să aibă capacitatea abstractă de a crea o stare de temere, iar, pe de altă parte, dacă se apreciază doar capacitatea abstractă a faptei penale de a produce o stare de temere sau se apreciază în raport cu persoana vătămată ori în raport cu orice persoană. ...