Decizia CCR nr. 232/2023Punctul 14

14. În ceea ce privește critica potrivit căreia norma penală este contrară principiului ultima ratio, întrucât nu există criterii clare de delimitare între infracțiunea de amenințare și contravenția de amenințare, Curtea reține că, prin incriminarea faptei de amenințare, legiuitorul a prevăzut un criteriu clar de delimitare între infracțiunea de amenințare și contravenția prevăzută de art. 2 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, în ceea ce privește urmarea imediată, întrucât în situația contravenției, amenințarea cu acte de violență împotriva persoanelor trebuie să fie de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora, în schimb, în cazul infracțiunii de amenințare, aceasta trebuie să fie de natură să producă o stare de temere persoanei amenințate. Referitor la comparația cu reglementarea contravențională, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 17, că Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice folosește o terminologie specifică - în sensul că anumite fapte constituie contravenție «dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni» -, aspect care determină ceea ce doctrina denumește calificare alternativă, practica judiciară fiind cea care stabilește dacă fapta săvârșită constituie infracțiune sau contravenție. ...