Decizia CCR nr. 575/2022Punctul 19

19. Se invocă și încălcarea principiului securității juridice și al neretroactivității legii civile, sens în care se arată că dreptul la ajutoarele salariale a fost instituit prin art. 20 alin. (1) din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 284/2010 și și-a produs efectele începând de la 31 decembrie 2010 și până la 1 iulie 2017, atunci când a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017. Printr-o serie de acte normative succesive (Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017), dreptul prevăzut de art. 20 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat. Un ultim act normativ prin care s-a dispus suspendarea exercițiului dreptului în cauză a fost Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, care a intrat în vigoare la 29 decembrie 2018, deci ulterior momentului la care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată. Se arată că, pentru respectarea principiului încrederii în statul de drept și al securității juridice, trebuie ca efectele produse de actele normative de suspendare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit să fie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Lipsa de claritate și coerență legislativă rezidă chiar din faptul că art. 41 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 înlătură de la aplicare o dispoziție legală care este abrogată expres anterior momentului adoptării ordonanței de urgență. În susținerea criticilor de neconstituționalitate sunt invocate aspecte din jurisprudența Curții Constituționale (spre exemplu, Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005) și se consideră că Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este aplicabilă în cauză. Sunt invocate Deciziile Curții Constituționale nr. 20 din 2 februarie 2000, nr. 1 din 8 februarie 1994 și nr. 135 din 5 noiembrie 1996, care statuează că militarii, polițiștii și magistrații trebuie să aibă un tratament egal, în caz contrar fiind vorba despre discriminare. În fapt, magistrații iau în continuare salarii compensatorii (ajutoare) la ieșirea la pensie, iar polițiștii și militarii nu primesc aceste drepturi. ...