Decizia CCR nr. 482/2022Punctul 11

11. Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, întrucât efectele suspendării contractului individual de muncă se produc în același mod și în cazul contractului încheiat pe durată determinată, și în cazul celui încheiat pe durată nedeterminată. În ipoteza încetării cauzei de suspendare și a neincidenței altei cauze de încetare de drept sau la inițiativa oricăreia dintre părți, situația salariatului angajat pe durată determinată este însă diferită de cea a salariatului pe durată nedeterminată. Cel din urmă poate relua munca, întrucât contractul său este în vigoare, în vreme ce primul nu o poate relua, întrucât termenul contractual a expirat. Expirarea termenului contractului încheiat pe durată determinată s-ar fi produs oricum, chiar în lipsa unei măsuri de suspendare. Astfel, el încetează de drept ca urmare a trecerii timpului, întrucât nu mai poate continua după data expirării sale. În plus, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii referitoare la plata despăgubirii se aplică, în ipoteza descrisă în respectivul articol, numai până la data expirării termenului pentru care contractul a fost încheiat. Dacă termenul contractual s-ar suspenda și el ca efect al suspendării contractului individual de muncă și ar fi întrunită ipoteza art. 52 alin. (2) din Codul muncii, despăgubirea prevăzută de acest articol ar putea ajunge să acopere o perioadă mai mare decât termenul contractual rămas la data suspendării. O astfel de concluzie ar fi urmarea aplicării aceleiași soluții unor situații diferite, contrar principiului egalității în fața legii. Prevederile criticate nu înfrâng nici principiul prezumției de nevinovăție, întrucât suspendarea contractului este urmarea aplicării altor prevederi legale, în speță a art. 52 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul muncii, iar încetarea de drept a contractului de muncă nu este decât efectul trecerii timpului, iar nu al unei presupuse stabiliri premature a vinovăției. ...