Decizia CCR nr. 448/2022Punctul 16

16. Totodată, Curtea a observat că prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate au un conținut normativ similar, în esență, cu cel al art. 56 din Codul de procedură civilă din 1865, care stabilea că „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs“. Constituționalitatea acestor dispoziții legale a mai fost analizată, prin raportare la același reper normativ din Legea fundamentală, Curtea Constituțională pronunțându-se în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate având acest obiect. Astfel, prin Decizia nr. 394 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012, Decizia nr. 1.024 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, și Decizia nr. 628 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 28 august 2007, Curtea a reținut că intervenția în interesul altei persoane, având caracter accesoriu în raport cu cererea principală (formulată de partea în interesul căreia s-a făcut intervenția), permite unei persoane să se alăture și să susțină interesele unei părți aflate într-un litigiu pentru a întări poziția acesteia din urmă. Prin urmare, intervenția în interesul altei persoane este menită să sprijine reclamarea și realizarea drepturilor unei părți din litigiu, dar nu să îndeplinească acte și fapte în locul titularului parte în proces. Din acest motiv, textul criticat stabilește că nu poate fi primit apelul sau recursul făcut de către un intervenient în interesul altuia și introdus în locul apelului sau recursului celui pentru care s-a făcut intervenția, întrucât intervenientul nu poate invoca un interes propriu (Decizia nr. 80 din 12 februarie 2019, paragraful 15). ...