Decizia CCR nr. 390/2022Punctul 25

25. Față de critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din lege prin raportare la art. 148, 30 și 51 din Constituție, se arată că dreptul la libera exprimare, astfel cum reiese din jurisprudența Curții Constituționale, impune respectarea cerinței înscrise în alin. (6) al aceluiași articol, și anume aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine. Totodată, acest drept permite cetățenilor să participe la viața socială, politică și culturală manifestându-și gândurile, opiniile, credințele etc. Dar această libertate nu poate fi absolută și, ca atare, în scopul apărării unor valori care sunt de esența unei societăți democratice, este supusă unor coordonate juridice expres prevăzute de lege. Astfel, condiționarea divulgării publice de cele două condiții prevăzute de art. 19 alin. (1) nu încalcă libertatea de exprimare. Aceste limitări, așa cum reiese și din considerentul 33 din directivă, sunt justificate de necesitatea de a asigura un echilibru între interesul angajatorilor de a-și administra organizațiile și de a-și proteja interesele, pe de o parte, și interesul publicului de a fi apărat de orice prejudiciu, pe de altă parte. Comisia Europeană a confirmat acest raționament răspunzând unei întrebări adresate și arătând că o lege de transpunere care nu ar reflecta condițiile art. 15 alin. (1) din directivă, text pe care art. 19 alin. (1) din lege îl transpune, nu ar constitui o transpunere corectă a directivei. Condițiile prevăzute la art. 15 alin. (1) sunt menite să găsească un echilibru just între interesul public pentru a scoate la lumină încălcări care pot prejudicia interesul public și dreptul la libertatea de exprimare și de informare, pe de o parte, și interesele persoanelor vizate de divulgare, pe de altă parte (inclusiv prejudiciul reputației). Prin urmare, la elaborarea directivei au fost avute în vedere aceste criterii care trebuie îndeplinite, astfel încât avertizorul, având la dispoziție canalele interne sau externe de raportare, va putea recurge la divulgarea publică doar în condițiile art. 19 pentru a beneficia de protecție. Așadar, din modul de redactare a normelor reiese flexibilizarea canalelor de raportare interne și externe, condiționat de îndeplinirea unor criterii care sunt statuate ca atare de directivă și preluate în proiectul de lege. Flexibilizarea propusă de directivă presupune că statele membre au obligația de a crea canale interne și externe de raportare pentru ca avertizorul să poată lua cea mai bună decizie privind modalitatea de raportare, în funcție de situația sa concretă. Prin urmare, canalele de raportare interne și externe fac parte din măsurile pe care statele membre trebuie să le întreprindă pentru a asigura protecția avertizorului în interes public, care nu îi îngrădesc libertatea de exprimare a acestuia, ci constituie un mijloc de a aduce la cunoștință angajatorului/ autorității externe neregularitățile pe care le consideră adevărate spre a fi remediate. ...