Decizia CCR nr. 248/2022Punctul 43

43. În ceea ce privește dispozițiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 105 din 15 martie 2022, precitată, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Curtea a constatat că, potrivit normelor criticate, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situațiilor care constituie amenințări la adresa siguranței naționale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta. Curtea a subliniat că toate aceste activități sunt, așa cum le definește legea, „acte de constatare“ care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală și care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocația de a fi catalogate ca atare. Prin urmare, având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raționament identic celui formulat în paragrafele 29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, Curtea a constatat că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 14/1992, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informații în vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa siguranței naționale/în situațiile care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, astfel cum prevăd art. 9 și 10 din același act normativ. Doar dispozițiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispozițiile de lege criticate. Potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele (art. 64 alin. 1 din același act normativ), în timp ce mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (alin. 2). În materia înregistrărilor, dispozițiile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările - prevăzute în secțiunea VI, capitolul II din titlul III al părții generale a legii procesual penale anterioare - efectuate de părți sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, precum și orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. ...