Decizia CCR nr. 228/2022Punctul 4

4. Față de dispozițiile legale criticate, menționează că libertatea de exprimare, garantată ca libertate fundamentală cetățenească, permite subiecților de drept să participe la viața politică, socială, și culturală, manifestându-și public gândurile, opiniile, credințele etc., în coordonatele juridice expres prevăzute de lege. Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, libertatea de exprimare fiind o condiție sine qua non a unei veritabile democrații pluraliste. Libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, fundamentul esențial al unei societăți democratice, presupune din partea statelor nu numai o obligație generală, negativă, de a se abține de la orice îngrădiri, dar și o obligație pozitivă de a asigura caracterul pluralist al informației, transmiterea liberă prin mijloace tehnice sau orice alte forme de expresie. Încă de la prima sa hotărâre importantă în acest domeniu, pronunțată în Cauza Handyside împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudența sa subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei“. Sub rezerva paragrafului 2 din același text, libertatea de exprimare privește nu numai „informațiile“ sau „ideile“ apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc; aceasta este ingerința pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanța europeană a evidențiat întotdeauna „importanța crucială a libertății de exprimare ca una dintre condițiile prealabile ale unei bune funcționări a democrației“. De asemenea, a decis că, astfel cum apare consacrată de art. 10 din Convenție, libertatea de expresie este însoțită de excepții care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător. Exercițiul libertății de exprimare poate comporta anumite restrângeri și condiționări, potrivit legii, tocmai pentru ca drepturile și libertățile garantate de Constituție cetățenilor, interesele acestora și, implicit, ordinea, sănătatea și morala publică să nu fie afectate. Art. 19 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește că libertatea de exprimare „comportă obligații și răspunderi speciale“ și că aceasta „poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege“. Aceste restricții trebuie să se datoreze „respectării drepturilor sau reputației altora“ și „apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice“. De asemenea, art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește, referitor la libertatea de exprimare, că „exercitarea acestor libertăți [...] poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora [...]“. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care acestea le impun în privința lor, în special aceea ca ingerințele statale să poată fi considerate ca „necesare într-o societate democratică“. În examinarea îndeplinirii acestei condiții, Curtea europeană a declarat întotdeauna că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată; în ultimă analiză, revine jurisdicției europene misiunea de a se pronunța în mod definitiv asupra compatibilității restricțiilor aplicate de autoritățile naționale prevederilor Convenției, cu luarea în considerație a circumstanțelor fiecărei cauze, în special spre a se vedea dacă ele corespund unei „nevoi sociale imperioase“ și sunt „proporționale cu scopul urmărit“. Aceste ingerințe trebuie: să fie prevăzute de lege; să urmărească un scop legitim; să fie necesare într-o societate democratică, condiție prin prisma căreia instanța europeană apreciază și proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit prin producerea ei. „Scopul legitim“ este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10. Testul de proporționalitate trebuie să ia în considerare caracterul adecvat al măsurii pentru a-și atinge scopul declarat, respectiv posibilitatea ca statul să realizeze acest scop adoptând măsuri mai puțin intruzive. Restrângerea libertății de exprimare poate fi, de asemenea, realizată în scopul protecției unui alt drept fundamental. În acest caz, analiza constă în găsirea unui echilibru corect între libertatea de exprimare și libertățile aflate în conflict cu aceasta. Ingerința este permisă atunci când este justificată de o cerință imperioasă de interes public sau de un scop legitim, cum ar fi protejarea drepturilor altora. Pe de altă parte, libertatea de exprimare se află în echilibru cu alte drepturi, în condițiile în care aceasta nu reprezintă un drept absolut. ...