Decizia CCR nr. 788/2021Punctul 6

6. Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a reglementat două ipoteze: (i) cea în care reclamant este persoana fizică sau juridică de drept privat, ipoteză în care pârâtul este autoritatea publică, și (ii) cea în care reclamant este autoritatea publică, instituția publică sau asimilată acestora, ipoteză în care pârâtul este cel ce se poate identifica prin aplicarea art. 1 alin. (5) , (6) și (8) și art. 3 din Legea nr. 554/2004. Raportul juridic de contencios administrativ reglementat de norma specială a art. 51 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 are ca părți reclamantul [beneficiarul în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. g) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011], care poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public ori privat, și pârâtul, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene. Așa fiind, autorul excepției susține că art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, normă generală cu vocație de aplicare în identificarea instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze acțiunea în contencios administrativ întemeiată pe prevederile art. 51 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, este văduvit de claritatea, precizia și previzibilitatea așteptate de la norma legală pentru ca aceasta să corespundă exigențelor art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu reglementează în mod expres și ipoteza legii speciale în care reclamant este beneficiarul persoană juridică de drept public. Or, raporturile juridice nu se pot bucura de stabilitate și securitate dacă fondul activ al legislației cuprinde soluții legislative contradictorii, neclare, imprecise care pot conduce la situații imprevizibile. În acest sens, Tribunalul București invocă considerente din mai multe decizii ale Curții Constituționale, de exemplu, deciziile nr. 26 din 18 ianuarie 2012, nr. 31 din 27 ianuarie 2016 și nr. 72 din 29 ianuarie 2019. ...