Decizia CCR nr. 371/2021Punctul 23

23. Judecătoria Sectorului 1 București - Secția I civilă, în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.237D/2018, apreciază că excepția de neconstituționalitate apare ca fiind întemeiată, cel puțin din perspectiva respectării principiului securității juridice și a condițiilor de previzibilitate și accesibilitate care decurg din principiul statului de drept enunțat la art. 1 alin. (5) din Constituție. În acest sens, instanța consideră că se impune a se verifica dacă este funcțional însuși mecanismul instituit prin Legea nr. 77/2016 pentru realizarea procedurii dării în plată, indiferent de data încheierii contractului de credit, cu luarea în considerare a faptului dacă simpla formulare a unei notificări de către un debitor poate produce consecința suspendării obligatorii a oricărei executări silite a obligațiilor născute dintr-un contract de credit, cu atât mai mult cu cât nu este prevăzut și termenul maxim la care trebuie fixată data pentru prezentarea creditorului la biroul notarial conform art. 5 din Legea nr. 77/2016. Instanța de judecată consideră că scopul afirmat la art. 11 din Legea nr. 77/2016, al „echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile“, nu corespunde mecanismului operațiunii reglementate. De asemenea, în ceea ce privește contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, instanța consideră că există aparența încălcării principiului fundamental al neretroactivității legii civile, de la care nu se poate deroga prin acte normative cu o forță juridică inferioară normelor constituționale. În cazul acestor contracte, drepturile și obligațiile părților s-au născut la momentul încheierii contractelor de credit, astfel încât acestea reprezintă facta praeterita, neputând fi modificate sau stinse prin acte normative ulterioare încheierii contractului. Având în vedere că obligațiile cu executare succesivă născute din contractul de credit sunt afectate de termene de plată, iar nu de o condiție, nașterea lor s-a produs la momentul încheierii contractelor de credit, nemaiputând fi repuse în discuție existența obligației de plată, obiectul prestației și cuantumul său. Totodată, instanța reține că legiuitorul a decis diminuarea valorii creanței la valoarea bunului ipotecat, iar, în situația prevăzută de art. 8 alin. (5) , stingerea întregii creanțe rămase de executat, fără nicio prestație din partea debitorului, aceasta nemaiputând fi calificată ca o dare în plată, ci ca o remitere forțată de datorie. Instanța consideră că există aparența că modalitatea în care a fost reglementată operațiunea de „dare în plată“ afectează dreptul de proprietate privată al unor persoane juridice de drept privat, garantat de art. 44 alin. (2) din Constituție, întrucât creditorii sunt obligați să renunțe la dreptul de creanță în schimbul unor bunuri imobile, având o valoare mai mică decât cea a creanței rămase de executat, fără să primească nicio contraprestație pentru creanța rămasă de executat, în cazul în care executarea silită a bunului imobil a fost finalizată anterior intrării în vigoare a legii, cum este și cel din prezenta cauză. Așa fiind, instanța apreciază că aceste restrângeri ale dreptului de proprietate al creditorilor nu pot fi justificate, din perspectiva art. 53 din Constituție, de necesitatea protejării drepturilor consumatorului, întrucât se aduce atingere însuși dreptului de proprietate, fără ca legiuitorul să prevadă plata unor compensații către creditori pentru drepturile de creanță de care sunt lipsiți. ...