Decizia CCR nr. 369/2021Punctul 19

19. Curtea reține, de asemenea, că o altă critică a autorului excepției are în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut în textul de lege criticat că instanța competentă se pronunță asupra excepției de nelegalitate fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză, fără a preciza însă condițiile în care aceasta poate distinge între cele două variante, context în care, contrar art. 1 alin. (4) din Constituție, judecătorul este obligat să stabilească, prin hotărârile pronunțate și în afara cadrului legal, regulile necesare pentru a se pronunța asupra excepției de nelegalitate cu care a fost învestit. Față de aceste susțineri, Curtea a reținut că potrivit prevederilor art. 235 teza a doua din Codul de procedură civilă, încheierile interlocutorii sunt acele încheieri prin care, fără a se hotărî fondul procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. În acest sens, prin Decizia nr. 241 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 13 iunie 2005, Curtea a statuat că prin interpretarea și aplicarea de către instanță a textelor de lege nu se realizează un „transfer“ de competență din sfera puterii legislative în sfera puterii executive și judecătorești. Așadar, în interesul bunei administrări a justiției, judecătorul cauzei poate aprecia asupra modului în care va soluționa excepția de nelegalitate, fie prin încheiere interlocutorie, atunci când situația de fapt și de drept este clar determinată, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză, atunci când pentru soluționarea excepției sunt administrate aceleași dovezi ca și cele pentru soluționarea fondului cauzei. ...