Decizia CCR nr. 249/2021Punctul 6

6. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Instanța consideră că nu se poate susține că moștenitorii condamnatului (soțul și rudele apropiate ale acestuia) se află în aceeași situație juridică cu moștenitorii inculpatului, astfel că textul de lege criticat nu aduce nicio atingere principiului egalității în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituție. În acest sens, subliniază că, în cazul revizuirii și al reabilitării judecătorești, există o hotărâre definitivă de condamnare. În prima situație, când condamnarea este greșită, soția și rudele apropiate urmăresc - prin revizuire - să demonstreze nevinovăția celui condamnat. În schimb, în cazul unui dosar aflat pe rol - cum este situația în speță -, decesul inculpatului conduce la încetarea procesului penal, întrucât, potrivit prevederilor art. 4 din Codul de procedură penală cu privire la prezumția de nevinovăție, în lipsa unei condamnări definitive, inculpatul este considerat nevinovat. În a doua situație expusă, cea a reabilitării judecătorești, soția și rudele apropiate ale condamnatului urmăresc încetarea pentru viitor a consecințelor juridice ale unei condamnări (decăderi, interdicții, incapacități ce rezultă din condamnare), fără a solicita și desființarea unei soluții defavorabile. Totodată, arată că inegalitatea de tratament nu poate fi susținută cu privire la moștenitorii părții responsabile civilmente decedate care continuă să fie trași la răspundere civilă dacă partea civilă îi indică în termenul prevăzut de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală, de vreme ce inculpatul este subiect pasiv al acțiunii penale și, în această calitate, este tras la răspundere penală, iar partea responsabilă civilmente este subiect pasiv al acțiunii civile alăturate celei penale, fiind pasibilă a fi obligată să repare, în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune. De asemenea, instanța apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici liberului acces la justiție. Arată, astfel, că prevederile art. 21 din Constituție permit accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, și Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit), accesul la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces la justiție permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. În același sens a statuat și Curtea Constituțională, care a reținut că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Prin urmare, instanța de judecată apreciază că instituirea de reguli diferite pentru cazuri care nu sunt identice sau similare nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanță, consacrat de prevederile art. 21 din Constituție. Cu atât mai puțin sunt încălcate dispozițiile art. 46 din Legea fundamentală cu privire la dreptul la moștenire, care vizează drepturile de natură patrimonială ale defunctului care se transmit asupra moștenitorilor legali sau testamentari, drepturile personale - cum este și cel de a cere continuarea procesului penal - nefiind transmisibile. De asemenea, instanța consideră că textul de lege criticat nu aduce nicio atingere prevederilor art. 124 din Constituție, având denumirea marginală „Înfăptuirea justiției“, prevederi care sunt generic invocate. ...