Decizia CCR nr. 233/2021Punctul 104

104. Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunțată în Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, paragraful 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, pronunțată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, paragraful 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, pronunțată în Cauza Băcanu și SC „R“ împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a reamintit că a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 paragraful 1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunțată în Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunțată în Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei). ...