Decizia CCR nr. 283/2023Paragraful 13

În acest context, concluzia la care ajunge instanța constituțională în opinia majoritară, potrivit căreia, dacă legiuitorul nu își îndeplinește obligația constituțională, stabilită prin jurisprudența Curții Constituționale, cu privire la transpunerea principiului ultima ratio în conținutul normei penale, revine instanțelor judecătorești misiunea să mențină și să consolideze prezumția de constituționalitate a textului, prin identificarea caracterului serios al pagubei materiale/intensității vătămării intereselor legitime, de la caz la caz, apare inadmisibilă. Într-o atare situație, problema de drept supusă controlului de constituționalitate nu vizează interpretarea și aplicarea legii, ci conținutul intrinsec al acesteia. Astfel, un aspect esențial al incriminării este lăsat la aprecierea subiectivă nu numai a instanțelor judecătorești, ci și a organelor de urmărire penală, fapt interzis în jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de securitate juridică și la principiul legalității incriminării. Apare cel puțin discutabil argumentul folosit de instanța constituțională în opinia majoritară, conform căruia doar „în măsura în care practica judiciară va atașa textului de incriminare o interpretare ce contravine jurisprudenței Curții Constituționale, există un remediu disuasiv care să permită respectarea exigențelor constituționale stabilite, respectiv posibilitatea Curții de a controla constituționalitatea interpretării astfel realizate“. Or, Curtea avea obligația ca, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, să sancționeze omisiunea legislativă care este de natură a genera încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanelor împotriva cărora se formulează acuzații penale, iar nu să aștepte o sesizare în control a posteriori, întemeiată pe o interpretare și aplicare neunitară a normei de către organele de urmărire penală și instanțele judecătorești. Aceasta cu atât mai mult cu cât problema de drept în discuție nu este una nouă, ivită pentru prima dată în legea supusă prezentului control de constituționalitate, ci reprezintă o problemă veche și controversată în sistemul judiciar românesc, asupra căreia Curtea s-a pronunțat în mod constant în sensul susținut de autorii sesizării de neconstituționalitate, inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție. În această manieră, Curtea s-a derobat de la obligația de a efectua controlul de constituționalitate asupra normei și a transferat în sarcina organelor de cercetare penală obligația de a respecta „exigențele constituționale stabilite“ cu privire la această normă.