Decizia ÎCCJ nr. 68/2026 (HP)Punctul IV

IV. Punctul de vedere al instanței de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 16. Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: sesizarea este formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Craiova, instanță competentă să judece cauza pe fond, după admiterea apelului și reținerea cauzei în vederea evocării fondului; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție judecă prezenta cauză în ultimă instanță, fiind vorba despre un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor daune-interese întemeiate pe prevederile dreptului comun, solicitate pentru un debit principal stins prin aplicarea normelor speciale cuprinse în Codul de procedură fiscală referitoare la compensarea creanțelor fiscale, dat în competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, iar apelul se află pe rolul curții de apel, care urmează a pronunța o hotărâre definitivă; soluționarea cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuție, privind interpretarea dispozițiilor art. 166^1 și ale art. 167 din Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală și art. 28 din Legea nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art. 1.535 din Codul civil în ceea ce privește accesoriile, având în vedere că sentința instanței de fond se întemeiază pe interpretarea acestor dispoziții, în sensul că prevederile art. 178 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că, în cazul creanțelor fiscale stinse prin compensare, dobânzile și penalitățile de întârziere, după caz, se calculează până la data prevăzută la art. 167 alin. (4) , normă legală care interzice implicit actualizarea creanțelor fiscale în condițiile art. 1.530 și 1.531 din Codul civil; problema de drept nu face obiectul unei statuări printr-o hotărâre prealabilă și nici nu există promovat un recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție. ... ... B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării 17. Pe fondul chestiunii de drept, instanța de trimitere a avut în vedere dispozițiile legale invocate, precum și faptul că sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii, nu reprezintă creanțe bugetare asimilate creanțelor fiscale, potrivit legii. În acest sens a avut în vedere faptul că, prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.521/91/2017 și a stabilit că: „În interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiași articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale. În interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din același cod, în cadrul executării silite a creanțelor datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătorești care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere, organele fiscale nu pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații fiscale accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere.“ Instanța de trimitere a apreciat că sub aspectul problemei de drept puse în discuție sunt relevante paragrafele 77-98 din respectiva decizie, din a căror interpretare reiese că o creanță a statului, unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale, rezultată dintr-un raport juridic de drept civil, este asimilată, în vederea executării, unei creanțe bugetare, însă nu este purtătoare de dobânzi și penalități fiscale pentru neexecutare, așa cum este creanța fiscală. Instanța a concluzionat că, deși o astfel de creanță este asimilată, în vederea compensării, unei creanțe fiscale, nu înseamnă că ea se transformă ope legis într-o creanță fiscală, ci își menține caracterul de creanță civilă izvorâtă din titluri executorii, așa cum este hotărârea judecătorească ce tranșează un litigiu de drept civil, iar nu de drept fiscal, întrucât acest tip de creanță civilă nu intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 178 din Codul de procedură fiscală. S-a avut în vedere că, în măsura în care prin hotărârea judecătorească pronunțată în procedura judiciară de soluționare a litigiului s-au prevăzut obligații accesorii, acestea se execută, în mod evident, odată cu creanța principală, însă, în lipsa unei astfel de prevederi în titlu, nu se pot calcula de către organul fiscal accesorii ale debitului principal în baza art. 178 din Codul de procedură fiscală. ... ... ...