Decizia ÎCCJ nr. 45/2026 (HP)Punctul XI

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție 38. Sesizarea a fost formulată în cadrul procedurii reglementate de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care prevede, în art. 1 alin. (1) și (2) , următoarele: „(1) Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal. (2) Prezenta ordonanță de urgență se aplică și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1) .“ ... 39. În procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) și (2) din ordonanța de urgență menționată, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; ... b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; ... c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; ... d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. ... ... 40. Verificând întrunirea acestor cerințe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parțial. ... 41. Astfel, se constată că este îndeplinită condiția ca litigiul de pe rolul instanței de trimitere să facă parte dintre cele indicate la art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar, asupra chestiunii care formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. ... 42. În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta despre existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023). ... 43. Prin noul act normativ s-a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existența „unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective“, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, apreciindu-se că „măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“. ... 44. În acest sens, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat în mod constant necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia exprimată de anumite instanțe de trimitere în sensul că, odată îndeplinite cerințele de admisibilitate de la paragraful 39 de mai sus, literele a) , b) și d) , sesizarea devine obligatorie (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025). ... 45. În consecință, rămâne de actualitate jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate, statuându-se că, pentru atingerea scopului acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării pe această cale, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege și a caracterului lor dual și complex. ... 46. Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiții este necesar ca sesizarea să respecte exigențele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților. Autorul sesizării este ținut astfel să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile și argumentele de natură să le susțină. ... 47. În acest context, din încheierea de sesizare se observă că, deși apreciază necesară sesizarea instanței supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, argumentând asupra existenței în speță a unei chestiuni dificile, instanța de trimitere nu face decât să avanseze două variante ipotetice de interpretare a normelor de drept incidente, ce se reflectă, de altfel, și în opinia exprimată cu privire la obiectul prezentei sesizări. ... 48. Analiza întrebării prealabile în cuprinsul încheierii de sesizare relevă faptul că instanța de trimitere nu are o dificultate majoră în a determina sensul normelor de drept în discuție, expunând un punct de vedere clar și argumentat cu privire la modul de interpretare a acestora, fără a prezenta elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii. Faptul că, în urma interpretării textelor incidente și aplicării acestora la raportul juridic dedus judecății, se poate ajunge la concluzii parțial diferite ce ar tinde la schimbarea soluției primei instanțe nu este de natură să justifice declanșarea mecanismului de unificare din perspectiva caracterului dificil al problemelor de drept, păstrând-se în limita atribuțiilor specifice instanțelor de drept comun și a rolului căilor de atac devolutive. ... 49. Sesizarea adresată instanței supreme se circumscrie situației factuale specifice reclamantului și nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării. ... 50. Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate substitui atributului fundamental al instanțelor judecătorești de interpretare și aplicare a legii în cauzele deduse judecății, rolul său limitându-se la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori a dificultăților întâmpinate în interpretarea unor texte de lege prin intermediul unei decizii cu aplicabilitate generală (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025). ... 51. Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond întrucât nu respectă exigențele procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile câtă vreme se tinde la o „delegare“ a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecății) către instanța supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme o interpretare a unei norme de drept cu finalitate doar în raportul juridic litigios ce a prilejuit sesizarea. ... ...