Decizia CCR nr. 656/2020Punctul 3

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantei autorului excepției care susține că a luat cunoștință de considerentele reținute în Decizia Curții Constituționale nr. 388 din 4 iunie 2019, dar crede în evoluția gândirii juridice, și pentru că nu există identitate de obiect al excepției de neconstituționalitate în cele două cauze, solicită admiterea acesteia. Se arată că în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 se punea problema calificării ordonanței emise de comisia de cercetare a averilor ca fiind un organ jurisdicțional, iar în prezenta cauză se pune problema clarității legii din perspectiva calificării activității acestei comisii ca fiind administrativă și, în consecință, și actul ei este un act administrativ. Astfel, reiterând, pe larg, motivele formulate în fața instanței de judecată și aflate la dosarul cauzei, susține, în esență, că Legea nr. 115/1996, parte din codul de integritate, astfel cum acesta a fost calificat de către Curte prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, are ca menire urmărirea, în mod particular, a unor cetățeni români, adică a celor care sunt demnitari, magistrați sau dețin funcții publice, nefiind, așadar, o lege de privilegii, ci o lege care conține un regim restrictiv și sancționator. Așadar, o astfel de lege trebuie să fie clară și predictibilă, pentru că în clipa în care se formulează acuzația că se încalcă prevederile ei, cetățeanul trebuie să fie protejat de Constituție în toate drepturile sale. Se susține că opinia separată, în principiu, reprezintă o abordare, de regulă, mai nuanțată prin raport cu forța dreptului și nu poate fi ignorată pentru că în ea se află germenii revirimentelor de practică judiciară și anticipează modificările unei legi. Se afirmă că prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, cu opinie separată, prin care s-au declarat neconstituționale prevederi din Legea nr. 144/2007, s-a rupt coloana vertebrală a Legii nr. 115/1996, au rămas reguli de procedură, așa încât o lege care în proporție de peste 50% este abrogată nu mai poate fi înțeleasă de cetățean. În acest context, se menționează că demnitarul, devenit simplu cetățean, acuzat că are o avere ilicită, vrea să știe dacă comisia de cercetare a averilor este un organ al administrației de stat sau un organ al autorității judecătorești. Legea nr. 115/1996 și Legea nr. 144/2007 au creat un hibrid și nu poți fi cercetat și judecat și să ai așteptări corecte de la un hibrid. Legea trebuie să fie clară și predictibilă, iar în jurisprudența sa în materie, Curtea a demonstrat că nu există claritatea legii, legea trebuie să conțină definiții, pentru că numai în definiții se poate regăsi ca cetățean. Legea nr. 115/1996 este dreptul comun în materia cercetării averilor, un drept comun care, însă, nu are propria ipoteză și nu este predictibil. În continuare, se susține, în esență, că această comisie a fost calificată de către Curte ca fiind un organ administrativ, atunci ordonanța de trimitere în judecată, care este un act grav pentru cetățean, este un act administrativ dat de judecător împreună cu procurorul, pentru că emitentul său este un organ administrativ, și, pe cale de consecință, trebuie și poate fi atacat la instanță. Însă legea specială nu prevede calea atacului acestui act administrativ. În prezenta cauză, ordonanța a fost atacată conform legii contenciosului administrativ, însă instanța judecătorească a spus că este inadmisibilă cererea, întrucât comisia nu este un organ administrativ, iar ordonanța nu este un act administrativ susceptibil de a fi atacat în condițiile Legii nr. 554/2004. Se afirmă că legiuitorul nu a respectat considerentele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 și a lăsat legea criticată în starea în care a fost declarată neconstituțională, iar Legea nr. 144/2007 nu a clarificat problemele Legii nr. 115/1996. Așa fiind, se susține că întreaga Lege nr. 115/1996 este lipsită de predictibilitate. De asemenea, făcând referire la opinia separată formulată la Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, se consideră că tot ceea ce este declarat atât de important în Constituție, adică prezumția de nevinovăție - art. 23 alin. (11) , principiul averii licite - art. 44 alin. (8) , accesul liber la justiție - art. 21, dreptul la apărare - art. 24 raportate la art. 1 alin. (3) din Constituție formează un „fir roșu“ pe care Legea nr. 115/1996 și întregul cod de integritate nu îl au. Cetățeanul caută într-o lege acest „fir roșu“, adică o conduită, știe ce îl protejează și observă că nu este corect tratat în fața unei comisii care îi devine reclamant, judecătorul și procurorul îi sunt părți adverse, pentru că ei constată printr-o ordonanță că averea lui este ilicită. În final, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a întregii Legi nr. 115/1996. ...