Decizia CCR nr. 605/2018Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, în ceea ce privește natura și regimul juridic al comisiei de cercetare a averilor, natura și regimul juridic al ordonanței prin care comisia de cercetare a averilor dispune trimiterea cauzelor spre soluționare curții de apel, precum și din perspectiva existenței (sau a inexistenței) căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva acestor ordonanțe și a titularilor dreptului de a le promova. Se susține, în acest sens, că dispozițiile Legii nr. 115/1996 au un caracter special, prin raportare la dreptul comun, motiv pentru care legiuitorului îi revine obligația de a formula clar, de a defini și de a specifica trăsăturile juridice ale instituțiilor reglementate în cuprinsul său. Se arată că lipsa de claritate a prevederilor legale criticate determină o aplicare contradictorie a acestora și necesită o intervenție legislativă care să țină cont și de raționamentele deja exprimate de Curtea Constituțională prin deciziile pronunțate cu privire la dispozițiile art. 10-10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 321 din 29 martie 2007 și nr. 307 din 5 iunie 2014, despre care se afirmă că nu sunt de natură a remedia problemele de neconstituționalitate invocate în prezenta cauză. În ceea ce privește natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, respectiv cea de organ administrativ sau organ jurisdicțional, se susține că aceasta se comportă ca un veritabil organ de jurisdicție (pronunțând acte în al căror cuprins se regăsește formula consacrată „Pentru aceste motive, în numele legii, ordonă“), aspect care este contrar prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (1) , potrivit cărora justiția se înfăptuiește de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de către celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege. Se arată că singura excepție de la dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție este cea prevăzută la art. 21 alin. (4) din Legea fundamentală, ce reglementează jurisdicțiile speciale administrative. În aceste condiții, se susține admisibilitatea căilor de atac împotriva ordonanțelor pronunțate de comisia de cercetare a averilor, în vederea supunerii acestor ordonanțe controlului judecătoresc al instanțelor superioare. Se arată că, dacă, dimpotrivă, ordonanțele comisiei de cercetare a averilor sunt acte administrative, acestora le este aplicabilă regula conform căreia orice act administrativ care aduce atingere drepturilor și intereselor unei persoane trebuie să specifice, în cuprinsul său, atât calea de atac ce poate fi promovată împotriva sa, cât și termenul în care acest drept poate fi exercitat. Se face trimitere la Rezoluția Consiliului Uniunii Europene nr. (77) 31 din 28 septembrie 1977, act juridic european ce reglementează, de asemenea, regula de drept anterior invocată. Se arată că stabilirea, cu claritate, a naturii juridice a ordonanțelor comisie pentru cercetarea averilor ar permite determinarea, cu exactitate, a organului învestit prin lege să constate caracterul ilicit al dobândirii averii și a termenului în care acest organ este îndreptățit să tragă la răspundere persoanele vinovate, eliminând, în acest fel, posibilitatea abuzului de drept și dând posibilitatea destinatarilor legii să își adapteze conduita procesuală la dispozițiile legale analizate. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, s-a stabilit de către instanțele judecătorești sesizate că termenul general de prescripție în materia răspunderii civile delictuale, de 3 ani, nu este aplicabil în privința raportului juridic dedus judecății, soluție ce a dus la crearea unui drept perpetuu al Agenției Naționale de Integritate de a sesiza comisia de cercetare a averilor și, de asemenea, la un drept perpetuu al acesteia din urmă de a sesiza curtea de apel pe lângă care funcționează, soluție juridică ce încalcă principiul previzibilității legii, principiul securității raporturilor juridice, precum și principiul egalității în drepturi. Se susține, totodată, că textul criticat încalcă prezumția de nevinovăție și prezumția dobândirii licite a averii. Se arată, în acest sens, că în fața instanțelor judecătorești de contencios administrativ, sesizate prin ordonanța comisiei de cercetare a averilor, sarcina probei este, în mod nelegitim, inversată, persoana cercetată fiind obligată să înlăture prezumția de culpă instituită în privința sa. Se susține că acest aspect reiese din faptul că realizarea controlului judecătoresc de către curtea de apel pornește ab initio de la starea de fapt și de drept, astfel cum aceasta a fost constatată de comisia de cercetare a averilor, în urma administrării probelor, adică de la o prezumție de vinovăție, în același sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 596 din 20 septembrie 2016. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia prezumției de nevinovăție, respectiv la Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României, precum și la deciziile Curții Constituționale nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 și nr. 785 din 3 iunie 2010, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că legislația contravențională din România intră sub incidența art. 6 din convenție, admițând, în acest fel, că orice procedură de drept public intră sub imperiul prezumției de nevinovăție a persoanei cercetate, prin urmare, și cea reglementată prin Legea nr. 115/1996. Se susține, totodată, că dispozițiile art. 10-10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la o cale de atac și dreptul la un recurs efectiv, așa cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (1) -(3) și art. 129 din Constituție și la art. 6 paragraful 1 din convenție, întrucât neclaritatea acestora în privința posibilității exercitării căilor de atac împotriva ordonanței comisiei pentru cercetarea averilor echivalează cu neasigurarea garanțiilor drepturilor fundamentale anterior menționate. Sunt invocate hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 mai 2001 și 13 februarie 2003, pronunțate în cauzele Altay împotriva Turciei și Chevrol împotriva Franței, prin care a fost subliniată obligația asigurării accesului la o instanță independentă și imparțială drept garanție a dreptului la un proces echitabil, și deciziile Curții Constituționale nr. 894 din 5 decembrie 2006, nr. 783 din 12 mai 2009, nr. 894 din 25 octombrie 2012 și nr. 967 din 20 noiembrie 2012. Se mai arată că prevederile art. 10- 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 contravin principiului egalității în drepturi, întrucât, părțile raportului juridic format pe baza acestora beneficiază de căi de atac diferite în scopul apărării intereselor procesuale, doar în favoarea Agenției Naționale de Integritate fiind recunoscut dreptul de a promova o cale de atac împotriva ordonanței comisiei de cercetare a averilor. În fine, se susține că dispozițiile art. 10-10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 încalcă principiul constituțional al statului de drept, prin nerespectarea exigențelor referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea legii, la stabilitatea juridică și la respectarea drepturilor dobândite și a intereselor legitime. ...