Decizia CCR nr. 511/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia Constantin Ispas susține, în esență, că dispozițiile art. 126 alin. (4) -(6) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești și ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, precum și ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată astfel că dispozițiile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală „nu permit inculpatului să cunoască elementele care pot fi devoalate din conținutul ordonanței procurorului de acordare a statutului de martor amenințat“ și nici să conteste această ordonanță, în condițiile în care accesul liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Or, confidențialitatea impusă de dispozițiile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală, în mod total și nediferențiat, răpește inculpatului dreptul de a lua cunoștință - în măsura în care aceasta nu periclitează situația martorului amenințat - de conținutul ordonanței și de a contesta legalitatea și temeinicia acesteia. Arată că, de principiu, toate actele de urmărire penală și măsurile luate de către procuror pot fi atacate cu plângere, în condițiile reglementate de prevederile art. 336 din Codul de procedură penală. Tot de principiu, potrivit dispozițiilor art. 342 din același cod, judecătorul de cameră preliminară verifică, printre altele, legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Însă, de vreme ce inculpatul nu are cunoștință de conținutul ordonanței procurorului de acordare a statutului de martor amenințat, nu poate să atace respectiva ordonanță cu plângere la procurorul ierarhic superior și nici să formuleze cereri sau să invoce excepții în fața judecătorului de cameră preliminară. Mai mult, cenzura judecătorului de cameră preliminară este parțială, în sensul că se limitează doar la legalitatea actului, nu și la temeinicia acestuia, care scapă oricărui control. Consideră că, dacă a fost acordat în mod nejustificat statutul de martor amenințat și s-a dispus audierea acestuia fără a fi prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, se încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil, care presupune contradictorialitatea și egalitatea armelor. În egală măsură, este încălcat și dreptul la apărare, în sensul că inculpatul suferă limitări, care ar putea fi nejustificate, ale posibilității de a invoca în apărarea sa anumite fapte sau împrejurări. În continuare, susține că dispozițiile art. 126 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie și predictibilitate, fiind susceptibile de interpretări diferite. În acest sens arată că dispozițiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală nu prevăd dacă procurorul efectuează verificările respective numai din oficiu sau și la cerere și nu stabilesc o limită obiectivă a intervalului de timp la care procurorul este obligat să verifice dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, termenul „rezonabil“ folosit de legiuitor conferind procurorului un drept discreționar. De asemenea, nu este clar dacă procurorul emite ordonanță motivată doar când dispune încetarea măsurilor de protecție sau și atunci când le menține și nu se menționează dacă și ordonanța emisă în temeiul prevederilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală se păstrează în condiții de confidențialitate. Referitor la dispozițiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, critică faptul că acest text de lege nu stabilește organul judiciar competent să se pronunțe asupra măsurilor de protecție în faza judecății, ceea ce a generat o practică judiciară neunitară, transferul de competență către procuror încălcând principiile constituționale cu privire la realizarea justiției și la rolul Ministerului Public. Invocă în acest sens și Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, prin care Curtea Constituțională a admis excepția și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 70 din Codul de procedură penală, care stabilește că asupra cererii de recuzare a procurorului formulate în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în fața judecătorului de drepturi și libertăți se pronunță procurorul ierarhic superior, este neconstituțională. De asemenea, arată că din dispozițiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală nu rezultă dacă și în cursul judecății verificările sub acest aspect sunt periodice și la ce intervale de timp se efectuează, care este actul prin care se pronunță organul competent și ce regim are sub aspectul confidențialității și al posibilității cenzurării pe calea controlului judiciar. În fine, subliniază că textul de lege menționat reglementează doar soluția menținerii măsurilor de protecție în faza judecății, nu și încetarea acestora. ...