Decizia CCR nr. 382/2020Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că prevederile art. 341 alin. (5^1) din Codul de procedură penală limitează, pe de o parte, independența judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiție, iar, pe de altă parte, încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al părților și al persoanei vătămate. În susținerea excepției de neconstituționalitate, invocă considerente ale Deciziei Curții nr. 802 din 5 decembrie 2017. Cât privește prevederile art. 290 din Codul de procedură penală, susține că, în condițiile în care este recunoscută de lege posibilitatea denunțătorului de a sesiza organele de urmărire penală în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, trebuie recunoscut de lege, în virtutea aceluiași interes, și dreptul denunțătorului de a supune cenzurii instanței de judecată o soluție de clasare. Totodată, autorul este nemulțumit de Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, pronunțată de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a decis că „în aplicarea dispozițiilor art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. 8 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală.“ ...