Decizia CCR nr. 382/2020Punctul 16

16. Curtea a observat că, în ceea ce privește acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 278^1 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală, Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. 8 lit. a) teza a doua din vechiul Cod de procedură penală. Instanța supremă a apreciat că noțiunea de „denunțător“ este incompatibilă cu persoana care, în calitate de subiect pasiv și titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunț). Delimitând noțiunea de „interese legitime“ prin raportare la conduita denunțătorului, care acționează fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracțiunilor a căror nedenunțare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăși o infracțiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că „în aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință)“. Instanța supremă a apreciat că, în vreme ce procedura instituită în art. 278^1 din vechiul Cod de procedură penală (în prezent art. 340 din Codul de procedură penală) „are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime“, încunoștințarea organelor judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni de către denunțător se realizează „în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu)“. Instanța supremă a concluzionat că „acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată“. ...