Decizia ÎCCJ nr. 17/2017 (HP)Punctul X

X. Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul sesizării s-a opinat în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) , art. 339 și art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi nu are calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluția de clasare și nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror. S-a susținut că Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, și considerentele acesteia, referitoare la Agenția Națională de Integritate, sunt aplicabile în cazul Curții de Conturi. Astfel: a. În cuprinsul dispozițiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală corelate cu dispozițiile art. 336 alin. (1) și art. 339 din Codul de procedură penală, legiuitorul a atribuit calitatea procesuală de a ataca soluțiile de clasare la judecătorul de cameră preliminară numai persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluția de clasare dispusă de procuror. În accepțiunea dispozițiilor art. 336 alin. (1) , art. 339 și art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, interesele legitime care pot fi vătămate prin soluția de clasare dispusă de procuror sunt interesele legitime specifice ale părților și ale subiecților procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), iar nu interesele generale ale societății, în virtutea cărora autoritățile publice sesizează organele de urmărire penală conform art. 288 alin. (1) și art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală. În acest sens, în doctrina^1 privitoare la art. 340 din Codul de procedură penală s-a relevat că, deși legiuitorul nu a mai considerat necesar a face referire în mod distinct la persoanele care pot contesta soluția procurorului, se poate observa că prin obiectul plângerii - soluția de clasare - se limitează calitatea de subiect activ al acțiunii atipice doar pentru părțile sau subiecții procesuali principali din cadrul acțiunii tipice, doar aceștia putând sa justifice un interes legitim în a contesta soluția procurorului de clasare. Această concluzie ar rezulta și din Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014 (considerentul nr. 40), potrivit căreia, „așa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului și părților. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părți în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea a constatat că persoana vătămată și suspectul, în calitate de subiecți procesuali principali, nu au posibilitatea de a-și face apărarea cu privire la susținerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situația în care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, subiecții procesuali principali sunt privați de dreptul la un proces echitabil prin aceea că, necunoscând conținutul plângerii, nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Așa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii și orale.“ Persoanele care formulează denunț (art. 290 din Codul de procedură penală) sau persoanele cu funcții de conducere care formulează sesizări [art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală] nu au nici calitatea de parte și nici calitatea de subiect procesual principal și, în consecință, nu pot justifica un interes legitim în a contesta soluția procurorului de clasare. Sesizările formulate de Curtea de Conturi sunt întemeiate pe dispozițiile art. 288 alin. (1) și art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală, în prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi stabilindu-se că, „în situațiile în care în rapoartele de audit se constată existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului sesizează organele în drept pentru asigurarea valorificării constatării și informează entitatea auditată“. Calitatea de titular al sesizării organelor de urmărire penală, conferită Curții de Conturi, nu îi atribuie însă calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluția de clasare și nici calitatea procesuală de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror. Curtea de Conturi, ca titular al sesizării organelor de urmărire penală, nu dobândește calitatea de parte sau de subiect procesual principal și nici nu poate justifica un interes legitim specific părților ori subiecților procesuali principali care să îi confere calitatea procesuală de a formula plângere la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluției de clasare dispuse de procuror, în temeiul art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală. S-a precizat că sesizarea organelor de urmărire penală de către Curtea de Conturi se realizează în virtutea unui interes general al societății, ca autoritate care exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, conform art. 140 alin. (1) din Constituția României, iar, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, și, în consecință, Ministerul Public, prin soluțiile de clasare, nu poate vătăma interesele generale în virtutea cărora Curtea de Conturi sesizează organele de urmărire penală. Așadar, în ipoteza în care sesizează organele de urmărire penală în virtutea intereselor generale ale societății, Curtea de Conturi nu poate avea calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluția de clasare și nici calitatea procesuală de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror. Numai în ipotezele în care are calitatea de parte sau de subiect procesual principal, Curtea de Conturi poate dobândi calitatea de persoană ale cărei interese legitime (specifice părților sau subiecților procesuali principali) sunt vătămate și calitatea procesuală de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror. ... b. Soluția adoptată prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, cu privire la Agenția Națională de Integritate, precum și considerentele acesteia își mențin caracterul valabil și sunt aplicabile în cazul Curții de Conturi, având în vedere, pe de o parte, continuitatea reglementării în stabilirea persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate, ca titular al plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 340 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, poziția similară a Agenției Naționale de Integritate și a Curții de Conturi, ca autorități abilitate să sesizeze organele de urmărire penală. Prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 278^1 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală anterior. În considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, Completul competent să judece recursul în interesul legii, calificând sesizările formulate de Agenția Națională de Integritate ca fiind denunțuri, a reținut că, pentru a stabili dacă denunțătorul poate fi o „persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate“, trebuie delimitată noțiunea de „interese legitime“, prin raportare la conduita denunțătorului, care acționează, fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracțiunilor a căror nedenunțare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăși o infracțiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îi determină la o asemenea acțiune. În aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze „o obligație legală sau propria conștiință“. Încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu). Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Particularizând aceste considerații la situația Agenției Naționale de Integritate, este real că menirea acesteia constă în asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, însă interesul public pentru înființarea și funcționarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenției în fața judecătorului, în procedura instituită în art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior, întrucât pe această cale s-ar depăși atribuțiile Agenției Naționale de Integritate, chiar delimitate la responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010]. Prin urmare, atribuțiile Agenției se limitează la această evaluare, putându-se doar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competențe, dacă au fost încălcate dispozițiile legii fiscale ori dacă sunt întrunite condițiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz. În concluzie, sesizând organele de urmărire penală, Agenția Națională de Integritate acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața judecătorului, în procedura instituită de art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior. Atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, sunt aplicabile Curții de Conturi, având în vedere, pe de o parte, statutul de autoritate publică al Agenției Naționale de Integritate și al Curții de Conturi, iar, pe de altă parte, poziția similară a titularilor sesizării prevăzuți în art. 290 din Codul de procedură penală (denunțătorul) și în art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală (persoanele cu funcții de conducere în cadrul unei autorități publice). ... c. Soluția adoptată prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, se regăsește în jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la denunțător, reflectată în Decizia nr. 721 din 3 decembrie 2007 a Completului de 9 judecători. Prin Decizia nr. 721 din 3 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că denunțătorul unei fapte pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă - iar o astfel de plângere nu a fost formulată - nu are nici calitatea de persoană vătămată, nefiind subiect pasiv al faptei, și nici calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, întrucât soluția procurorului nu produce efecte asupra sa. În raport cu Decizia nr. 721 din 3 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ipoteza în care a sesizat organele de urmărire penală, Curtea de Conturi nu poate avea calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, întrucât soluția de clasare dispusă de procuror nu produce efecte asupra sa. În concluzie, s-a susținut că, în interpretarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) , art. 339 și art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi nu are calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluția de clasare și nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de clasare dispuse de procuror. ... ...