Decizia CCR nr. 248/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și condițiile privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, raportate la libertatea individuală, întrucât stabilesc un regim sancționator rigid - cu spor obligatoriu și fix - inclusiv pentru concursul ideal de infracțiuni. Consideră, astfel, că „este discriminată persoana care datorită unei singure acțiuni/omisiuni răspunde pentru un concurs ideal raportat la un regim sancționator identic (cumul juridic cu spor obligatoriu) celui aplicabil persoanei care acționează în mod repetat (acțiuni multiple), la diferite intervale de timp și în baza unor rezoluții infracționale distincte“. Arată că, sub imperiul Codului penal din 1969, sporul facultativ oferea instanței de judecată posibilitatea de a opera o distincție între concursul real și cel ideal atunci când aplica pedeapsa rezultantă, în timp ce textul de lege criticat impune un tratament sancționator identic pentru cele două forme ale concursului de infracțiuni. Or, „dincolo de libertatea legiuitorului de a alege regimul sancționator în materia concursului de infracțiuni, nu se poate susține că acesta are o libertate absolută și discreționară de a oferi un tratament identic sub aspectul regimului sancționator, atâta vreme cât acesta poate duce la o restrângere drastică a dreptului fundamental la libertate, ce nu poate fi justificată din perspectiva principiului proporționalității, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituție“. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 661 din 4 iulie 2007, nr. 256 din 5 mai 2016, paragraful 16, nr. 545 din 12 iulie 2016, paragraful 26, și nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 22. Menționează că, potrivit jurisprudenței Curții, regimul sancționator al concursului de infracțiuni are scopul de a sancționa în mod adecvat perseverența infracțională a inculpatului (Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, paragraful 28, Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, paragraful 16, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, paragrafele 19 și 21, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, paragraful 18, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, paragraful 19, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, paragraful 16, și Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, paragraful 25). Or, în cazul concursului ideal nu se pune problema vreunei perseverențe infracționale din moment ce de esența acestuia este faptul că inculpatului i se reproșează o singură acțiune/omisiune, care se situează sub incidența unor texte de incriminare multiple. Cu privire la necesitatea de a oferi un tratament sancționator diferit concursului formal de infracțiuni în raport cu cel real, autoarea excepției arată că, potrivit unei opinii exprimate în literatura de specialitate, unificarea tratamentului sancționator al concursului ideal și real este criticabilă și rar întâlnită, fiind regăsită acolo unde s-a ales sistemul absorbției, întrucât, din moment ce faptele în concurs ideal denotă într-o mai mică măsură o perseverență infracțională, este normal ca această formă să beneficieze de un tratament mai blând decât concursul real. Subliniază faptul că, prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, paragraful 22, Curtea Constituțională a evidențiat o problemă de proporționalitate a regimului sancționator aplicabil infracțiunii continuate. Or, perseverența infracțională este evidentă atât în materia concursului real, cât și în cazul infracțiunii continuate, care presupune o conduită infracțională ce se repetă la diferite intervale de timp, chiar dacă aceasta se situează sub incidența unității legale, „spre deosebire de concursul ideal unde conduita inculpatului are la bază o singură acțiune/omisiune, care nu poate evidenția o perseverență ori o repetabilitate cu valență infracțională“. Tocmai de aceea, în dreptul german, italian, spaniol etc., s-a apreciat că trebuie să existe un tratament sancționator diferit pentru cele două forme ale concursului de infracțiuni, iar acolo unde nu s-a făcut o astfel de distincție sistemul ales a fost cel al absorbției, de exemplu, în dreptul francez și austriac. De asemenea, arată că legiuitorul a făcut distincție între regimul sancționator al concursului real și al celui ideal în cazul unor infracțiuni care au în structura lor o unitate legală, oferind practic un tratament sancționator atenuat în cazul concursului ideal în raport cu regimul sancționator al concursului real [art. 189 alin. (1) lit. f) - omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane, art. 192 alin. (3) - uciderea din culpă a două sau a mai multor persoane și art. 196 alin. (4) - vătămarea corporală din culpă a două sau a mai multor persoane, toate texte de incriminare din Codul penal]. Așadar, legiuitorul a apreciat ca fiind excesiv tratamentul sancționator al concursului ideal și a stabilit în cazul anumitor fapte penale existența unei unități legale de infracțiune, care vizează în mod expres ipoteza concursului ideal și care derogă de la regimul sancționator al acestuia. În concluzie, apreciază că excepția de neconstituționalitate poate fi admisă în sensul că dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituționale doar în măsura în care, în ceea ce privește concursul ideal, se utilizează sistemul absorbției sau al cumulului juridic cu spor facultativ. De asemenea, Curtea Constituțională are posibilitatea de a decide că textul de lege criticat trebuie interpretat în sensul că tratamentul sancționator reglementat se aplică doar în materia concursului real. În acest ultim caz, până la reglementarea tratamentului sancționator al concursului ideal ar fi aplicabil sistemul absorbției, deoarece „stabilirea oricărei alte rezultante nu ar fi prevăzută de lege“. ...