Decizia CCR nr. 236/2020Punctul 53

53. Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului și a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] și la condițiile de luare a măsurii preventive a reținerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului că are dreptul să își angajeze apărător și să nu facă nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că președintele „înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa [...]“. ...