Decizia CCR nr. 506/2024Punctul 33

33. Curtea a constatat că dispozițiile art. 83 lit. a) , art. 99 alin. (2) , art. 109 alin. (3) , art. 209 alin. (6) , art. 225 alin. (8) , art. 374 alin. (2) și art. 420 alin. (4) din Codul de procedură penală instituie obligația organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere și neautoincriminare, încălcarea obligației menționate fiind sancționată în condițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecința excluderii probei astfel obținute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea a reținut că dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit (paragraful 46). Curtea a constatat, totodată, că exercitarea de către inculpat a dreptului la tăcere și la neautoincriminare nu poate fi interpretată ca o limitare a posibilității acestuia de a fi audiat în tot cursul cercetării judecătorești, cum de altfel acesta nu poate fi cenzurat cu privire la dreptul de a da explicații (lămuriri suplimentare) atunci când socotește necesar, aceste drepturi procedurale reprezentând, deopotrivă, garanții ale dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la apărare ale inculpatului, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție. ...