Decizia CCR nr. 712/2019Punctul 27

27. Cât privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 292 alin. (1) și (2) din Codul penal, Curtea reține că normele penale ale alin. (1) al articolului menționat instituie tragerea la răspundere penală a oricărei persoane cumpărătoare de influență. Infracțiunea de cumpărare de influență nu a fost reglementată anterior în Codul penal din 1969, ci în art. 6^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, potrivit căruia „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani“. Așadar, prin art. 6^1 din Legea nr. 78/2000 era incriminată fapta de cumpărare de influență, în timp ce prevederile din Codul penal din 1969 nu o cuprindeau în sfera lor de reglementare, sancționându-l doar pe traficantul de influență. În același timp, în Legea nr. 78/2000 era reglementată la art. 6^1 alin. (2) denunțarea ca o cauză specială de nepedepsire. Astfel, alin. (2) al art. 6^1 stabilea, la fel ca dispozițiile art. 292 alin. (2) din Codul penal în vigoare, că „Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă“. ...