Decizia CCR nr. 406/2019Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 93^3 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 și ale art. 6 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 încalcă prevederile constituționale privind principiul legalității, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate privată, întrucât inspectorii antifraudă stabilesc, prin procesele-verbale de control, obligații fiscale în sarcina contribuabililor, în condițiile în care structurile antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF) pot să efectueze doar activități de control financiar, iar nu fiscal. În acest sens, susține că din textele de lege criticate „nu rezultă cu un grad ridicat de certitudine care ar fi obiectul controlului pe care îl poate efectua o direcție regională antifraudă fiscală“. Arată, astfel, că direcțiile regionale antifraudă fiscală nu pot efectua verificări de natură fiscală (inspecții sau controale fiscale) și nu pot stabili obligații fiscale în sarcina contribuabililor, aceste activități fiind, potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, de competența organelor fiscale din structura ANAF. Menționează că „la momentul configurării atribuțiilor Direcției Generale Antifraudă Fiscală, aceasta a preluat atribuții de control financiar de la Garda Financiară. În materie fiscală însă, nici măcar după ce s-a introdus în Codul de procedură fiscală art. 93^3, nu putem vorbi despre o competență materială pentru efectuarea vreunui tip de control fiscal în favoarea inspectorilor antifraudă“. Consideră că textele de lege criticate nu explică în mod clar care sunt atribuțiile structurilor de control antifraudă, în condițiile în care, „prin diverse procese-verbale încheiate de inspectorii antifraudă, se procedează la determinarea unor obligații fiscale în sarcina contribuabililor, cu mențiune expresă referitoare la faptul că s-ar fi încălcat dispozițiile Codului fiscal și că există obligații fiscale suplimentare (TVA, impozit pe profit), pe care inspectorii antifraudă le determină prin actele pe care le întocmesc“. Totodată, susține că dreptul de proprietate al contribuabililor este încălcat, întrucât aceștia trebuie să suporte consecințele juridice ale estimării unor obligații fiscale. Mai arată că, deși procedura are un vădit caracter represiv, astfel încât acuzațiile formulate în cursul controlului antifraudă ar putea fi considerate „acuzații în materie penală“ în sensul prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aspect întărit, în multe cazuri, chiar de sesizarea organelor de urmărire penală, inspectorii antifraudă nu respectă garanțiile prevăzute de art. 6 paragrafele (2) și (3) din Convenție. Concluzionează că direcțiile regionale antifraudă fiscală „desfășoară în mod legal doar activități de control financiar, iar eventualele acte care se înscriu în limitele acestui control (de exemplu, un proces-verbal de constatare a unor contravenții sau un proces-verbal prin care se dispune confiscarea unor bunuri de proveniență ilicită) vor putea fi contestate de contribuabili conform procedurii prevăzute de lege, respectiv de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 sau de alte acte normative“. ...