Decizia CCR nr. 201/2019Punctul 6

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate invocate din oficiu, instanța de judecată susține că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încalcă prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, în măsura în care definirea cu caracter juridic obligatoriu a acestei noțiuni legale - „funcția publică“ - drept cerință pozitivă referitoare la definirea subsecventă, în una dintre modalitățile prevăzute de legea penală a unei alte noțiuni legale, aceea de „funcționar public“, poate fi extinsă de la raporturile juridice definite expres în legislația primară non-penală, constând în art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, la alte raporturi juridice stabilite, pe cale interpretativă, în scopul definirii înțelesului acestei noțiuni legale într-o altă materie decât în cea în care a fost adoptată prescripția normativă, respectiv în materie penală. În acest sens, constată că prevederile art. 175 din Codul penal reglementează noțiunea de funcționar public, în sensul legii penale, în două subcategorii principale, respectiv aceea de funcționar public definit de alin. (1) și aceea de funcționar public asimilat, definit de alin. (2) . La alin. (1) , noțiunea juridică de funcționar public conține mai multe subcategorii de definire, printre care și cea prevăzută la alin. (1) lit. b) teza finală, conform căreia este funcționar public, în sensul legii penale, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, exercită o funcție publică de orice natură. Apreciază că norma juridică mai sus expusă are caracter incomplet, apelând la o noțiune juridică definită printr-o altă normă conținută într-o altă lege în vigoare, respectiv în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999. Invocă, în acest sens, considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 45, 49 și 61. În lumina acestor considerente, având caracter obligatoriu, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, constată că noțiunea de „funcție publică“ nu este definită în Codul penal și, ca atare, prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal au caracter de normă incompletă, urmând a fi completate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26 din 3 decembrie 2014 intrând în contradicție cu principiul constituțional prevăzut de art. 61 alin. (1) potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Reține că noțiunea de „funcționar public“, în sensul legii penale, poate primi o altă valoare distinctă de cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, întrucât, în ansamblu, prevederile art. 175 din Codul penal constituie o nouă definiție a acestei noțiuni juridice, specifică dreptului penal și diferită de norma juridică nepenală. Totuși, una dintre modalitățile de definire a funcționarului public în sensul legii penale utilizează în stabilirea notei caracteristice a definiției, la rândul ei, o altă noțiune juridică, ce este definită doar în norma civilă de trimitere și, ca atare, în lipsa unei definiții specifice penale pentru aplicarea standardului obiectiv de interpretare, sfera de cuprindere a noțiunii juridice „funcția publică“ nu poate depăși, prin modalități interpretative extensive de tip analogic, sfera de cuprindere a prescripției normative din domeniul de bază. Așadar, susține că modalitatea de interpretare a noțiunii de „funcție publică“ din Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală depășește aptitudinea interpretativă prevăzută de art. 475-477 din Codul de procedură penală, instanța supremă, chiar și în realizarea atribuției de asigurare a unei practici judiciare unitare neputând oferi interpretări care extind domeniul definiției date unei noțiuni juridice de către legiuitor, întrucât ar încălca atribuțiile unei alte puteri fundamentale, puterea legislativă. Apreciază că sintagma „de orice natură“ nu este în măsură să extindă limitele definiției noțiunii juridice de „funcție publică“ peste voința legiuitorului, ci, eventual, poate avea relevanță în ceea ce privește clasificarea funcțiilor publice efectuată în capitolul II al Legii nr. 188/1999. Reține că nu există în legislația penală o definiție a noțiunii legale de „funcție publică“ având un înțeles distinct celui conținut de prescripția normativă explicită din Legea nr. 188/1999. Susține că principiile de interpretare a legii de către instanțele judecătorești, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în realizarea rolului prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituție, precum și limitele acestuia au fost stabilite cu forță obligatorie superioară de către Curtea Constituțională în practica sa constantă, respectiv în deciziile nr. 265 din 6 mai 2014, nr. 397 din 15 iunie 2016 și nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Instanța face referire la necesitatea obiectivelor de politică penală reținute ca argument al interpretării efectuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având părere concordantă cu privire la necesitatea incriminării penale a unor fapte antisociale cu impact semnificativ, în măsura în care valorile sociale lezate nu pot fi apărate prin alte mijloace de drept nepenal, însă constată că acesta este atributul unic al legiuitorului și, pe cale de consecință, norma penală, astfel cum a fost interpretată, poate fi considerată ca având caracter neconstituțional, întrucât interpretarea este produsă de o altă putere decât puterea legislativă, cu depășirea limitelor constituționale în mod extensiv în defavoarea persoanei acuzate. ...