Decizia CCR nr. 173/2019Punctul 10

10. Se mai susține că sunt încălcate și dispozițiile art. 53 din Constituție, din următoarele motive: măsura nu este necesară pentru asigurarea unei practici unitare, având în vedere, pe de o parte, faptul că deja există mai multe hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii, și hotărâri prealabile, în această materie, precum și decizii ale Curții Constituționale. De altfel, existența unei practici unitare este un deziderat general, nu doar în această materie; dacă s-ar accepta că se poate obține o practică unitară doar prin reglementarea unei competențe exclusive, atunci ar însemna să existe instanțe specializate doar pe anumite tipuri de litigii, fără a se lua în considerare regulile de competență prevăzute de Codul de procedură civilă, aspect ce nu poate fi reținut; măsura nu este aptă să conducă la remedierea disfuncționalităților constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, ci, din contră, să mențină și să perpetueze starea de insecuritate juridică, fapt ce atrage încălcarea art. 148 din Constituție; de asemenea este încălcat și dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite la restituire, reglementat de art. 44 din Constituție, având în vedere că situația preluării abuzive nu a fost clarificată timp de peste 17 ani; se instituie o diferență nejustificată cu privire la stabilirea instanței competente. Astfel, în cazul în care primarul/prefectul/ comisia locală nu a soluționat notificarea, persoana îndreptățită poate solicita constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate, competența revenind tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, respectiv de la locul situării imobilului; or, în cazul în care notificarea a fost totuși soluționată, iar Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor invalidează măsura acordării de despăgubiri (ceea ce echivalează practic cu o reanalizare a dosarului administrativ, ca și în cazul nesoluționării notificării), competența revine Tribunalului București, fără nicio justificare obiectivă, din moment ce în ambele cazuri se analizează aceleași aspecte, respectiv constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate; stabilirea competenței la nivelul tribunalului de la locul de situare a imobilului (potrivit art. 117 din Codul de procedură civilă, în cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013 fiind vorba, de fapt, despre drepturi reale imobiliare) ar prezenta avantaje practice incontestabile: expertiza ar fi efectuată mult mai ușor, fapt ce ar conduce la reducerea duratei de soluționare a cauzelor, reducere ce ar rezulta și din faptul că ar exista mai puține cauze pe rolul fiecărui tribunal; costurile ar fi mult reduse, atât pentru părți, cât și, în final, pentru stat; accesul la justiție și egalitatea în fața legii ar fi respectate; pentru anumite regiuni ale țării soluționarea acestor cauze presupune un probatoriu specific (înscrisuri, registre), care se află la nivel local și poate fi mult mai ușor obținut și analizat de instanțele respective. ...