Decizia CCR nr. 147/2019Punctul 10

10. De asemenea, se arată că dispozițiile legii analizate nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. Se face trimitere la dispozițiile art. 15 alin. (2) și (3) din Legea nr. 24/2000 ce reglementează raportul dintre legea generală și cea specială și se susține că Legea nr. 241/2005 reprezintă o lege specială în raport cu Codul de procedură penală, derogatorie de la acesta din urmă, care constituie legea generală, întrucât obiectul de reglementare al acestei legi îl constituie infracțiunile de evaziune fiscală, în privința cărora aceeași lege prevede un regim sancționator specific. Este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 18 ianuarie 2012. Referitor la pretinsa încălcare prin dispozițiile legii criticate a principiului legalității pedepsei, este invocată jurisprudența constantă a Curții Constituționale referitoare la prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, cu titlu de exemplu fiind dată Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, despre care se afirmă că este aplicabilă în prezenta cauză, întrucât la data pronunțării ei dispozițiile art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 prevedeau doar pedeapsa închisorii. Se arată, totodată, că prevederile legii criticate sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Se mai susține că regimul sancționator prevăzut prin legea criticată a fost reglementat conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, care permite legiuitorului să stabilească sancțiuni adecvate în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005. Mai sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 318 din 18 aprilie 2006 și nr. 1.196 din 30 septembrie 2010. Se mai susține că natura juridică a suplimentului de 20%, prevăzut prin dispozițiile legii criticate, este aceeași cu a prejudiciului produs prin comiterea infracțiunii. Referitor la baza de calcul al procentului anterior menționat, se arată că aceasta poate fi determinată astfel cum Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, prin care s-a arătat că valoarea prejudiciului cauzat este cel ce rezultă din actele dosarului, și anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. Referitor la pretinsa neclaritate a dispozițiilor legii criticate, de natură a determina aplicări imprevizibile în viitor, se arată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 10 alin. (1) cu cele ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, rezultă fără echivoc sensul celor dintâi și că, în mod similar, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 10 alin. (1^1) cu cele ale art. 10 alin. (1^2) din Legea nr. 241/2005 duce la stabilirea, cu precizie, a voinței legiuitorului. De asemenea, cu privire la pretinsa neclaritate a dispozițiilor art. 10 alin. (1^3) din Legea nr. 241/2005, se susține că aceasta nu poate fi reținută, întrucât doar instanța poate dispune acoperirea prejudiciului produs prin săvârșirea infracțiunii, majorat cu 20% din baza de calcul și cu dobânzile și penalitățile de întârziere, nu și procurorul, motiv pentru care, în etapa reglementată la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, plata se poate face până la primul termen de judecată, și nu într-un interval de la 1 la 3 ani, neputându-se, astfel, pune problema transformării renunțării la urmărire penală în pedeapsa închisorii cu executare. Cu privire la sintagma „alineatul precedent“ din cuprinsul art. 10 alin. (1^3) din Legea nr. 241/2005, se susține că aceasta se referă la alin. (1^1) și (1^2) ale aceluiași articol. ...