Decizia CCR nr. 147/2019Punctul 22

22. În ceea ce privește critica referitoare la necorelarea dispozițiilor articolului unic pct. 1 din lege cu prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, sub aspectul maximului pedepsei închisorii pentru care procurorul poate renunța la urmărirea penală, Curtea reține că instituția renunțării la urmărirea penală a fost reglementată de legiuitor în considerarea pericolului scăzut al infracțiunilor în cazul cărora este incidentă, fiind aplicabilă, conform art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, doar în cazul acelor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. În aceste condiții, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, astfel cum acestea sunt modificate prin articolul unic pct. 1 din legea analizată, reglementează dispunerea renunțării la urmărirea penală, în cazul săvârșirii unei infracțiuni reglementate la art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, în condițiile acoperirii de către inculpat a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile. Însă, limitele speciale ale pedepselor cu închisoarea prevăzute pentru infracțiunile reglementate la art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 241/2005 sunt de la 3 la 10 ani [în cazul infracțiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005] și, respectiv de la 5 la 15 ani [în cazul infracțiunii prevăzute la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 241/2005]. Totodată, limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute pentru infracțiunea reglementată la art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt de la 2 la 8 ani, limita maximă putând fi majorată cu 5 ani, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, iar cea minimă cu 7 ani, în condițiile art. 9 alin. (3) din aceeași lege. Așa fiind, legea criticată obligă procurorul să renunțe la urmărirea penală în situația săvârșirii unor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care depășește 7 ani, aspect ce contravine logicii reglementării instituției renunțării la urmărirea penală. Astfel, Curtea reține că dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, coroborate cu cele ale art. 8 și 9 din aceeași lege, permit dispunerea soluției mai sus arătate, în cazul unor pedepse cu închisoarea mai mari de 7 ani, spre deosebire de prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează limita de 7 ani ca limită specială maximă a pedepselor pentru infracțiunile în cazul cărora se poate dispune renunțarea la urmărirea penală. Curtea constată că, într-adevăr, Legea nr. 241/2005, în ansamblul său, reprezintă o lege penală specială - întrucât reglementează o categorie aparte de infracțiuni, care, prin particularitățile lor, necesită asigurarea în ce le privește a unui regim juridic specific, - lege care este de strictă interpretare și aplicare, însă, cu toate acestea, aspectul anterior menționat nu permite legiuitorului să instituie reguli de procedură distincte de cele prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, cauzele penale ce au ca obiect săvârșirea unor infracțiuni dintre cele reglementate la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 neputând fi soluționate decât potrivit regulilor procesual penale prevăzute în Codul de procedură penală. Prin urmare, instituirea, prin prevederile pct. 1 al articolului unic din legea criticată, a unei limite speciale maxime a pedepselor pentru care poate fi dispusă renunțarea la urmărirea penală mai mare decât cea reglementată la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală este de natură a încălca principiul legalității incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție. ...