Decizia CCR nr. 864/2018Punctul 18

18. În prezenta cauză, autoarea excepției susține, în esență, faptul că, în urma constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, un angajator nu mai are posibilitatea de a proteja activitatea unității de eventualele prejudicii pe care un salariat prezumat a fi vinovat din punct de vedere penal le-ar putea aduce acesteia, suspendând contractul individual de muncă odată cu formularea plângerii penale împotriva salariatului. În aceste condiții, în opinia sa, anularea deciziei de concediere pentru condiții de formă reprezintă o măsură excesivă, care aduce atingere intereselor sale și creează un dezechilibru între părțile raportului de muncă. Astfel, angajatorul care suspectează că un salariat a săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută nu are decât două variante: fie concedierea salariatului, fie menținerea lui în funcție până la soluționarea plângerii penale, cu consecința tolerării comportamentului salariatului de însușire a bunurilor societății, eventual până la lichidarea acesteia, pentru că decizia de concediere, în lipsa stabilirii vinovăției de către organele penale, ar fi atacabilă oricând, cu consecința plății de către angajator de despăgubiri. Consideră că această situație este inechitabilă pentru angajator, întrucât îl expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu îl poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal. ...