Decizia CCR nr. 497/2018Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 466 alin. (2) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, în măsura în care nu se consideră judecată în lipsă și persoana condamnată care, având cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei, dar și-a desemnat un apărător ales, ce s-a prezentat oricând în cursul procesului. Menționează că dreptul de acces la justiție este o componentă fundamentală a dreptului la un proces echitabil, iar acest acces trebuie să fie concret și efectiv. Invocă în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunțată în Cauza Airey împotriva Irlandei, și Hotărârea din 24 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Kemp și alții împotriva Luxemburgului). De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că, deși în art. 6 paragraful 1 din Convenție nu se menționează expres posibilitatea inculpatului de a lua parte la propria judecată, acest aspect decurge din obiectul și scopul întregului articol. De altfel, drepturile garantate de prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) , d) și e) din Convenție nu pot fi exercitate decât prin prezentarea inculpatului la judecarea cauzei. Deși prevederile art. 6 din Convenție nu sunt încălcate de fiecare dată când inculpatul este condamnat în lipsă, totuși se poate discuta despre o denegare de justiție în momentul în care condamnatului respectiv îi este refuzată rejudecarea, deși nu a renunțat în mod neechivoc la dreptul său de a participa la judecarea cauzei (Hotărârea din 1 martie 2006, pronunțată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 81-84 și 86). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în jurisprudența sa, că judecarea în lipsă este posibilă doar atunci când se poate stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acuzatul a renunțat în mod neechivoc la dreptul de a participa în persoană la propriul proces (Hotărârea din 18 mai 2004, pronunțată în Cauza Somogyi împotriva Italiei, paragraful 73). Autorul excepției arată că rejudecarea are ca finalitate oferirea posibilității celui condamnat și apoi extrădat să-și exercite dreptul la apărare în toată plenitudinea lui, cu respectarea principiului contradictorialității. În condițiile în care cel extrădat s-a aflat în imposibilitate de a lua contact cu apărătorul său, este evident că nu a existat o colaborare între client și avocat, acesta din urmă neavând cum să stabilească o strategie pertinentă cu privire la modul în care trebuie să exercite o apărare eficientă celui judecat în cauză. Chiar dacă, din punct de vedere procedural, apărătorul poate depune eforturi susținute pentru a da eficiență dreptului la apărare, în sensul că veghează ca normele de procedură să fie respectate cu strictețe, din punctul de vedere al esenței cauzei, avocatul nu poate totuși să ofere consistență dreptului la apărare, având în vedere că nu cunoaște desfășurarea reală a faptelor pentru care clientul său a fost trimis în judecată și poziția acestuia cu privire la aspectele imputate. În aceste condiții, nu se poate susține că persoana condamnată în lipsă, deși a avut apărător, beneficiază de o apărare specializată. Consideră că, prin judecarea în contumacie, cel condamnat a fost privat și de un alt element esențial care intră în conținutul dreptului la apărare, respectiv de dreptul de a proba netemeinicia probelor administrate în vederea demonstrării vinovăției sale, inculpatul fiind singurul care, datorită informațiilor și datelor pe care le cunoaște, poate demonstra lipsa de temeinicie a acestora. Astfel, este indiscutabil faptul că, prin rejudecarea cauzei, s-ar maximiza efectele principiului aflării adevărului, având în vedere că, datorită elementelor și datelor noi pe care inculpatul le poate aduce în fața instanței de judecată, există posibilitatea ca întreaga stare de fapt reținută în cauză să fie esențialmente modificată, iar, în final, să se constate netemeinicia hotărârii de condamnare. Așadar, apreciază că procedura redeschiderii procesului penal trebuie să fie aplicabilă și în situația în care persoana condamnată, judecată în lipsă, a beneficiat pe întreaga durată a procesului penal de un apărător ales, angajat personal. Prin faptul de a nu se considera ca fiind judecată în lipsă persoana condamnată care și-a desemnat un apărător ales care s-a prezentat oricând în cursul procesului penal, legiuitorul a reglementat o limitare a accesului liber la justiție, limitare care nu este proporțională cu scopul legitim urmărit. Astfel, arată că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între, pe de o parte, cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției - prin evitarea introducerii unor cereri de redeschidere a procesului penal în mod abuziv - și, pe de altă parte, protecția dreptului fundamental de acces liber la justiție. ...