Decizia CCR nr. 823/2019Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și principiul legalității, ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 11 alin. (1) și (2) privind tratatele ratificate de Parlament și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Consideră că dispozițiile de lege criticate sunt lipsite de accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu asigură un remediu concret și efectiv persoanei judecate în lipsă pentru a obține redeschiderea procesului în situația în care procedurile de citare au fost îndeplinite formal - de exemplu, prin afișare la sediul instanței -, dar persoana în cauză nu a avut cunoștință, în realitate, de desfășurarea procesului, în sensul de a fi informată personal în această privință. Astfel, arată că la data de 8 februarie 2016 a aflat că împotriva sa a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de condamnare, după care a fost încarcerat. Menționează că a avut calitatea de inculpat în Dosarul nr. 9.589/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, fiind trimis în judecată, alături de alți inculpați, prin Rechizitoriul din 17 mai 2015 (Dosarul nr. 1.0212/P/2014) al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 270 din Codul penal. Precizează că nu a avut cunoștință - nici în cursul urmăririi penale și nici în faza de judecată - de faptul că împotriva sa se desfășoară un proces penal, fiind plecat la muncă în Marea Britanie, astfel că nu a fost ascultat, în cauză, de niciun organ judiciar. Pentru singurul termen de judecată, care a avut loc în fața Judecătoriei Cluj-Napoca la 9 iulie 2015, procedura de citare s-a realizat prin afișare pe ușa locuinței și prin afișare la sediul instanței. Prin Sentința nr. 953 din 16 iulie 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost condamnat la un an de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prevăzută de dispozițiile art. 270 din Codul penal, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ceilalți inculpați și parchetul. Susține că, pentru termenele de judecată fixate în cauză de Curtea de Apel Cluj, fie nu a fost citat deloc, fie a fost citat la adresa de domiciliu sau prin afișare la sediul instanței. Curtea de Apel Cluj a admis apelul parchetului și a dispus executarea pedepsei de un an închisoare în regim de detenție, întrucât nu era îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal pentru a se putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în sensul că persoana condamnată nu și-a manifestat acordul pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Arată că, pentru admisibilitatea unei cereri de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, prevederile art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilesc două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. Astfel, mai întâi este necesar ca persoana condamnată să nu fi fost citată la proces și, în al doilea rând, să nu fi luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta. Consideră că sintagma „nu a fost citată la proces“ nu conține suficiente garanții de previzibilitate, astfel că în orice dosar penal poate să împiedice utilizarea procedurii redeschiderii procesului penal, printr-o interpretare restrictivă și arbitrară, în situațiile în care în dosarul cauzei se află procese-verbale care dovedesc parcurgerea anumitor proceduri de citare. Susține că dispozițiile art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală se referă la situațiile în care persoana fie nu a fost citată, fie nu a fost legal citată, fără a prelua însă integral ideea care se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, independent de legala îndeplinire a procedurii de citare, ceea ce prezintă importanță pentru a se considera că un acuzat a fost judecat în lipsă este ca acesta să nu fi fost informat personal despre procedurile penale întreprinse împotriva lui, neavând astfel cunoștință de proces. Altfel spus, după cum afirmă unii doctrinari, chiar dacă inculpatul a fost legal citat, atunci când nu a primit personal citația și sunt îndeplinite celelalte condiții se poate totuși considera ca acesta a fost judecat în lipsă. Printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, atunci când o instanță din căile de atac trebuie să se pronunțe într-o cauză asupra aspectelor de fapt și de drept deduse judecății și să analizeze în ansamblul speței problema vinovăției sau nevinovăției inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declarațiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infracțiune (Hotărârea din 26 mai 1988, pronunțată în Cauza Ekbatani împotriva Suediei, paragraful 32, Hotărârea din 8 iunie 2010, pronunțată în Cauza Andreescu împotriva României, paragraful 64, și Hotărârea din 21 septembrie 2010, pronunțată în Cauza Marcos Barrios împotriva Spaniei, paragraful 32). De asemenea, Curtea de la Strasbourg a arătat că, deși o procedură care se derulează în lipsa acuzatului nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenție, ne aflăm totuși în fața unei denegări de dreptate atunci când o persoană condamnată in absentia nu poate obține ulterior ca o instanță să o audieze în mod nemijlocit și să statueze din nou asupra acuzației, în fapt și în drept, atât timp cât nu s-a stabilit în mod neechivoc că a renunțat la dreptul său de a se înfățișa și de a se apăra personal (Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunțată în Cauza Colozza împotriva Italiei, paragraful 29, Hotărârea din 13 februarie 2001, pronunțată în Cauza Krombach împotriva Franței, paragraful 85, și Hotărârea din 18 mai 2004, pronunțată în Cauza Somogyi împotriva Italiei, paragraful 66) ori că a intenționat să se sustragă de la proces (Hotărârea din 14 iunie 2001, pronunțată în Cauza Medenica împotriva Elveției, paragraful 55). În Hotărârea din 6 octombrie 2015, pronunțată în Cauza Coniac împotriva României, paragraful 51, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale, informarea persoanei cu privire la acțiunea penală îndreptată împotriva sa este un act procedural de o asemenea importanță încât trebuie să se efectueze în conformitate cu cerințele procedurale și materiale care pot garanta exercitarea efectivă a drepturilor inculpatului, cunoașterea vagă și neoficială nefiind suficientă (Hotărârea din 1 martie 2006, pronunțată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 99, Hotărârea din 23 mai 2006, pronunțată în Cauza Kounov împotriva Bulgariei, paragraful 47, și Hotărârea din 31 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Stoyanov împotriva Bulgariei, paragraful 34). Or, întrucât dispozițiile art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală condiționează admisibilitatea cererii de redeschidere a procesului penal de neîndeplinirea procedurii de citare în mod formal - fără ca legiuitorul să facă vreo referire la situația persoanelor care, deși au fost citate formal, nu au avut cunoștință de desfășurarea procesului, în sensul că nu au fost informate personal în această privință -, în realitate, textul de lege criticat nu constituie un remediu efectiv în cazul judecării în lipsă a unei persoane condamnate, având în vedere prevederile art. 6 raportate la cele ale art. 13 din Convenție. Altfel spus, dacă, de exemplu, inculpatul a fost citat, în mod formal, prin afișare la sediul instanței, fără ca în realitate să aibă cunoștință de desfășurarea procesului penal, printr-o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 466 alin. (2) din Codul de procedură penală s-ar putea susține că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a căii extraordinare de atac în discuție. În acest fel, de fiecare dată când procedura de citare este astfel îndeplinită (adică în marea majoritate a cazurilor), persoana judecată în lipsă nu va avea la îndemână un remediu efectiv pentru a putea cere rejudecarea cauzei în prezența sa. Or, în Hotărârea pronunțată în Cauza Coniac împotriva României, citată mai sus, la paragraful 57, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că se poate spune că procesul în ansamblu a fost echitabil dacă acuzatului i s-a permis să atace hotărârea de condamnare în lipsă și a avut dreptul de a fi prezent la ședința instanței de apel, deschizând astfel posibilitatea unei noi examinări în fapt și în drept a învinuirii (Decizia din 9 septembrie 2003 cu privire la admisibilitatea cererii nr. 30.900/02, pronunțată în Cauza Jones împotriva Regatului Unit). Autorul excepției arată că situația sa este mai gravă decât cea analizată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Coniac împotriva României, având în vedere că prezența reclamantului din cauza menționată a fost asigurată în căile de atac. ...