Decizia CCR nr. 500/2018Punctul 17

17. Prin decizia citată anterior, Curtea nu a reținut critica potrivit căreia dispozițiile art. 18 din Codul de procedură încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât nu prevăd și dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în vederea pedepsirii vinovaților, în condițiile în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale. Soluția legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât și din punct de vedere substanțial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăției, mai sus prezentat, doar suspectul și inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, în condițiile în care în privința acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispozițiile art. 18 și ale art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate tocmai asigurarea posibilității demonstrării nevinovăției unor astfel de persoane, în privința cărora a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârșirea unor infracțiuni - și care se consideră nevinovate - de a-și demonstra nevinovăția, prevăzând obligația organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispozițiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea urmăririi penale. Curtea a constatat că, spre deosebire de suspect și de inculpat, persoana vătămată nu are interesul procesual de a solicita continuarea procesului penal, deoarece interesul procesual al acesteia nu poate consta în dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului după ce a intervenit prescripția răspunderii penale. Astfel, deși aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalității impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Or, instituția prescripției răspunderii penale constă în înlăturarea acestei răspunderi, ceea ce presupune stingerea dreptului statului de a sancționa - prin aplicarea unei pedepse sau prin luarea unei măsuri educative - și a obligației autorului faptei de a suporta consecințele infracțiunii comise, după trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data săvârșirii faptei. Prescripția operează din oficiu, de plin drept, în legătură cu orice infracțiune - cu excepția cazurilor prevăzute de lege - și pentru orice infractor, persoană fizică majoră ori minoră (art. 131 din Codul penal) sau persoană juridică (art. 148 din Codul penal). Prin urmare, persoana vătămată, spre deosebire de suspect și inculpat, nu are interesul procesual de a solicita continuarea procesului penal în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale. Având în vedere existența, în privința suspectului și a inculpatului, cel puțin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința dreptului procesual conferit acestora de dispozițiile de lege criticate, fără ca, în acest mod, să fie încălcate prevederile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Pentru aceleași motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 18 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, care presupune egalitatea de arme (paragrafele 20-23). ...