Decizia CCR nr. 408/2018Punctul 7

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că, în raport cu vechea reglementare oferită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care stabilea un interval de timp maxim de 60 de zile în care entitatea notificată era obligată să se pronunțe prin dispoziție/decizie, termenele introduse de art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013, aplicabile atât la nivel de procedură administrativă, cât și dosarelor deja înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, tergiversează în mod nejustificat soluționarea cererilor de retrocedare formulate de către persoanele îndreptățite. Un efect direct al textelor criticate se concretizează în pronunțarea unor soluții de respingere, ca prematur introduse, a acțiunilor împotriva entităților învestite de lege, formulate de persoanele îndreptățite, în situația în care reclamantul se adresează instanței de judecată înainte de expirarea noilor termene. În motivarea excepției se face referire la cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 și Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, decizii prin care a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 și, respectiv, art. 34 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Se arată că această soluție tranșează însă numai problematica persoanelor îndreptățite care sesizaseră deja instanța de judecată cu cereri în justiție împotriva entităților notificate. Apreciază că, de vreme ce, în justificarea soluției pronunțate, Curtea a sancționat aplicarea retroactivă a legii civile asupra unor efecte juridice deja consumate, în sfera acestora poate fi considerată a fi cuprinsă și situația persoanelor care au sesizat în termen legal entitățile învestite de lege, în procedura administrativă. Se susține că, deși cele statuate de către Curtea Constituțională vizează în mod direct dosarele aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, acestea trebuie să producă în mod indirect consecințe juridice și asupra celorlalte categorii de acțiuni în justiție aparținând materiei retrocedării, cum ar fi și cererile de chemare în judecată formulate ulterior intrării în vigoare a legii. Arată că formularea ambiguă a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 a condus în practică la refuzul de a soluționa dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu toate că acestea vizează persoanele îndreptățite cărora deja li se emiseseră dispoziții de către entitățile notificate sau propuneri de acordare a unor despăgubiri în baza legilor funciare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În aceste condiții, principiul neretroactivității legii civile este încălcat prin refuzul de soluționare a acestor dosare, dar și prin respingerea, ca premature, a acțiunilor având ca obiect obligarea autorității administrative să emită titlul de despăgubire, formulate de persoanele îndreptățite cărora deja le-au fost emise dispoziții de către entitățile notificate sau propuneri de acordare de despăgubiri în baza legilor funciare la data intrării în vigoare a legii. Consideră că este, din această perspectivă, inadmisibil ca soluționarea procedurii administrative, finalizată cu emiterea deciziei de acordare de măsuri reparatorii, să fie guvernată de legea sub imperiul căreia a fost formulată și soluționată cererea și emisă, totodată, decizia, dar punerea acesteia în aplicare prin emiterea titlului de despăgubire să fie guvernată de prevederile unei legi prin retroactivitatea acesteia asupra unei situații consumate. ...