Decizia CCR nr. 241/2018Punctul 21

21. În aceste condiții, Curtea reține că prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție, reglementând o limitare a dreptului de proprietate, dispun în sensul că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii“. Totodată, dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale conține trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o subordonează anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat, recunoaște statelor contractante puterea de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Totuși, cele trei reguli nu sunt „distincte“, în sensul că nu ar avea legătură între ele: a doua și a treia privesc cazurile particulare în care se aduce atingere dreptului la respectarea proprietății asupra bunurilor și trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă. Prin urmare, trebuie cercetat dacă a fost menținut un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale reclamanților (Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, paragraful 61; Hotărârea din 24 mai 2006, pronunțată în Cauza Weissman și alții împotriva României, paragraful 65; Hotărârea din 12 februarie 2013, pronunțată în Cauza Dzugayeva împotriva Rusiei, paragraful 23; Hotărârea din 30 iunie 2005, pronunțată în Cauza Jahn și alții împotriva Germaniei, paragraful 78). ...