Decizia CCR nr. 252/2018Punctul 141

141. Celelalte aspecte imputate art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3) ] din lege au în vedere situațiile de suspendare ivite ca urmare a faptului că judecătorul/procurorul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni [lit. a) ]; când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu [lit. a^1)]; când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-și exercite funcția în mod corespunzător [lit. b) ]; când a fost sancționat disciplinar, în condițiile art. 100 lit. d) , respectiv a fost suspendat din funcție pe o perioadă de până la 6 luni [lit. c) ]; când judecătorul/procurorul a fost suspendat din funcție pe durata procedurii disciplinare [lit. d) , propusă a fi introdusă] și când a fost pronunțată hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii de excludere din magistratură, până la data eliberării din funcție [lit. e) , propusă a fi introdusă]. De altfel, exemplificativ, prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, paragraful 31, Curtea, în ipoteza în care judecătorul/procurorul a fost suspendat din funcție pe durata procedurii disciplinare, a stabilit că „măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăși sancțiunea disciplinară aplicată [desigur, cu excepția celei de excludere din magistratură]. De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecințele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieții profesionale și personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-și exercita funcția, […], cât și în situația de a nu-și primi indemnizația pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluția de sancționare pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța judecătorească, după caz, asupra fondului acțiunii disciplinare“. Or, aceste situații nu vizează ipoteza constatată de Curte ca fiind neconstituțională, din contră sunt ipoteze distincte, care justifică un alt tratament juridic. Rezultă, în aceste condiții, că, în realitate, autorii obiecției de neconstituționalitate, pornind de la o interpretare eronată a Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, aduc textului antereferit o nouă critică de neconstituționalitate, din moment ce aceasta nu se referă la verificarea punerii de acord a dispoziției legale constatate ca fiind neconstituționale cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. O asemenea critică nu poate face obiectul prezentului control de constituționalitate, acesta fiind subsumat art. 147 alin. (2) din Constituție [a se vedea și Decizia nr. 975 din 6 iulie 2010, precitată]. În schimb, din perspectiva acestui text, legiuitorul a operat modificarea evidențiată la paragraful 140 al prezentei decizii. ...