Decizia CCR nr. 774/2015Paragraful 35

31. Curtea constată că recunoaşterea accesului liber la justiţie şi în privinţa hotărârilor prin care se dispun măsuri provizorii privind exercitarea funcţiei de judecător sau procuror se impune cu atât mai mult cu cât măsurile provizorii luate în cursul procedurii disciplinare pot avea o întindere temporală deosebită - până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, ceea ce înseamnă că aceasta poate dura până la soluţionarea căii de atac formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii de sancţionare disciplinară a judecătorului sau procurorului. Astfel, măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăşi sancţiunea disciplinară aplicată [desigur, cu excepţia celei de excludere din magistratură]. De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecinţele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieţii profesionale şi personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, respectiv de a înfăptui justiţia sau de a apăra interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, după caz, cât şi în situaţia de a nu-şi primi indemnizaţia pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluţia de sancţionare pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanţa judecătorească, după caz, asupra fondului acţiunii disciplinare. În consecinţă, recunoaşterea, pe cale de interpretare, a dreptului de a contesta hotărârea prin care s-a luat măsura suspendării provizorii din funcţie abia odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă exigenţelor art. 21, art. 133 alin. (7) şi art. 134 alin. (2) şi (3) din Constituţie.