Decizia CCR nr. 116/2018Punctul 5

5. Nevinovăția nu trebuie demonstrată, ea este prezumată, prin urmare, ceea ce trebuie demonstrat de către organele de urmărire penală este vinovăția persoanei. Sarcina probei nu aparține persoanei acuzate, ci organelor de urmărire penală. Astfel, dacă se demonstrează și se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, instanța judecătorească dispune condamnarea/renunțarea la aplicarea pedepsei/amânarea aplicării pedepsei, în condițiile art. 396 alin. (2) -(4) din Codul de procedură penală. În aceste condiții, legiuitorul, în nicio ramură a dreptului, nu poate impune în privința persoanei acuzate condiția constatării nevinovăției sale pentru a beneficia de o anumită măsură, fie ea de reintegrare și de despăgubire, precum în cauza de față. În schimb, legiuitorul este în drept să condiționeze acordarea acestor măsuri de emiterea de către organul de urmărire penală/pronunțarea de către instanța judecătorească a unei soluții de clasare/achitare/încetare a procesului penal, care să valorifice în planul dreptului muncii un anumit caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, reperul normativ care trebuie utilizat nu este demonstrarea și, pe cale de consecință, constatarea nevinovăției, ci intervenirea unuia sau altuia dintre cazurile care atrag clasarea/achitarea sau încetarea procesului penal; mai exact, acele cazuri care vizează caracterul nefondat al acuzației în materie penală, pentru că numai acestea au aptitudinea de a demonstra existența unei fapte ilicite din partea angajatorului. ...